seducție e numele unei piese dintr-un puzzle

Nevoia de a nu simți?

Am scris despre asta. Idei ca niște stafide în borcanul dulce de unde îți luai diabetul. Diabetul.. un alt fel de metaforă, un fel tăiat servit la micul dejun, un fel de-a spune ce nu vrei să spui, o nevoie de a nu simți ce vrei să simți. Acolo mi-am băgat mâna și din strugurii culeși nu am închinat un pahar de vin cu tine, nu am așteptat mustul care era un must dar am mers cu el la fiecare intersecție, borcanul unde-mi păstram experiența, făcând cu mâna câinilor.

Mușcă!

am scris. nu mai scriuNu mai stiu cum/

Dacă mi/as lua toate frazele și aș uni punctele, anii de copilărie și toate acele chestii mărunte care trăiesc pe un piedestal nu ar fi statuia mea ci un portret semi|robot ce nu e capabil să simtă. Ani tăiați de momente, oameni tăiați de oameni plini de sânge, repetiție. repetiție. realism.  Iluzia unui arbitru îmi dă ocazia să iubesc pe altcineva pe când adevărul mi-am frânge picioarele și mi-ar coase aripi.

Cazi în zbor!

Sunt tot ce am furat de la alții când mi-am deschis ochii, sunt tot ce am dat înapoi când i-am închis pentru mine.

Nu sunt nici măcar o pată de cerneală. Sunt un pixel aruncat de o firmă japoneză, tras printr-un cablu pe care păsările lui dumnezeu se sprijină. Nu gândesc, nu aduc lumii nimic viu. Reciclez: văd și scriu, simt și vorbesc dar nu plătesc bilet în acest mijloc de transport. Iau totul ca pe o călătorie gratuită până în momentul în care voi fi rugat cu politețe de un domn negru să încetez să mai exist. Iar eu, în rușinea mea, mă voi conforma.

Cobor la prima.

Amăgirea e dulcea otravă din venele noastre, drogul mirajului. Refuzăm realitatea pentru ca nu vrem să trăim în ea, inventăm povești așa cum turnăm zahăr în cafea pentru că nu ne place gustul. Nimeni nu va putea vreodată să perceapă lucrurile așa cum sunt, așa cum se întâmplă. Suntem oameni, nimic mai mult. Nici nu trebuie să fim.

Să nu mai fiu, să pot să exist. 

fragmente

Pupila ta golește pupila mea.

Sâmbătă nu mai aveam lapte. Era noapte și nu mai aveam țigări. Nu mai aveam nimic de făcut decât să ne privim și să-ți explic de ce nu cred în dumnezeu.

Acum, fără numele tău, îmi rămân puține cuvinte prin care să exist.

Nu sunt mai mult decât spațiul dintre noi dar nu mai puțin decât atingerea ta.

Mâine e ziua pe care nu o trăiesc pentru că nu mi-am imaginat-o.

Nu știu cum funcționează lumea dar, când ți-am trecut mâna prin păr, valuri s-au desprins de țărm.

Am pus un punct zâmbetului tău dar l-ai întins cu o lacrimă precum o virgulă, de parcă vroiai să spui ceva…

Ea
bea lapte din cutie pentru că îi plac figurile geometrice.

momente

Ochi acoperiţi de zăpadă încep să plângă. Fire de apă îşi croiesc drum spre tălpile tale.

Într-o zi vei apăsa nervoasă bălțile în care m-am scurs și-ți vei uda picioarele. Lângă un calorifer te vei încălzi până când în aer va fi abur și fum din zilele în care fumam ca proştii doar ca să-l facem pe celălalt să ne respire fiinţa. Atunci îţi vei aminti…

Nu existăm decât în momente, amintiri cărora le spunem pe nume fără să le privim.

În puţin timp voi fi tu, dar tu vei fi altcineva, în tot acest puţin timp.

nuanţe de roşu

Lipsa ta e o rană din care eu mă strâng sub forma unei dureri. Intunericul îmi străbate prin pleoape un cerc de stele.
Simt cum umbra îmi moare. Greutatea ei mă trage spre tine, între crăpăturile buzelor, îngropat.

Fata pe care o tot visez îmi şopteşte numele tău, ca şi cum ar vrea să mă repare. Dar ochii tăi mi-au fost muşcături arzânde-n inimă.

Trandafirul tău cu spini, tras prin buzele mele, a scos cele mai frumoase nuanţe de roşu.

ţipând a teamă

Dragostea priveşte un om plângând în petale, disperat să-şi arate lacrimile oricui. Mâini goale ce aşteaptă ploaia…

Ea încă mai dansează unui nor în care mi se termină visele.

Mă plimb cu degetele de la mână printre degetele tale de la picior. Un zâmbet încuiat de buze…

Încrederea e un cuţit pe care-l pui jos ştiind că într-o zi vei călca în el.

Ce e suferinţa dacă nu ultima clipă din ultimul moment? Liniştea deplină înainte de ţipăt…

rece

A fost răceala cuţitului în dimineţile cu ceai şi unt.

Umblu cusut între degete prin iarbă. Nu am voie să te ridic gândurilor. Mă vor rupe într-unul mai bun.

Şi gustul e bolnav…

privim lucrurile altfel

Privim lucrurile altfel.

Acelaşi drum, dar nu aceeaşi clipă, tu-mi zâmbeşti mereu.

Un sărut, o dulce revedere, un adio ascuns.

Un pas inutil când totul stă pe loc.

Aş dori să te gust puţin câte puţin, până la infinit.

Dar, ţi-am spus, văd totul diferit…

Am învăţat că…

Ne naştem singuri, murim singuri. Aparent trăim împreună…

Viaţa va găsi mereu un mod original de a te surprinde. De multe ori va fi şi neplăcut.

Oamenii sunt oameni şi nimic mai mult.

Orice decizie vei lua, va fi una greşită. Doar din teama de a nu greşi.

Nu există pedepse, ci doar consecinţe.

Prietenii sunt călători fără bilet în trenul vieţii. Doar tu mergi până la capăt…

Atunci când îţi merge bine, pregăteşte-te pentru ce-i mai rău.

Sunt ceea ce gândesc atunci când nu-mi controlez gândurile.

Visul e singurul din care pot să mă trezesc speriat, zicând a fost doar un vis…

Dezamăgirea vine din partea celor dragi, dar mai ales din partea ta. Iubirea la fel.

Încrederea e un lucru periculos, deoarece deschide inimi prea fragile.

Odată rupte, minţile nu mai pot fi cusute.

Am Fost Noi Fericiţi? Hai Spune.

fără umbră, prin ploaie

Cu o privire mi-ai schimbat anotimpul şi picăturile de ploaie miroseau iar a vară. Cu o mână îţi ţineai umbrela şi cu cealaltă încă pe mine. Am vrut să-ţi mai spun ceva dar stropii au spus deja prea multe…

Am vrut să-ţi spun că nu te plouă…

ultimul zâmbet de dimineaţă

L-am avut. Mi-a stat pe buze ca un fluture, hrănindu-şi setea din dorul pentru tine…

L-am pierdut unui necunoscut pe stradă.

L-am găsit undeva în mine, strâns într-un colţ, ferindu-se de celelalte gânduri.

L-am zâmbit.

aglomerat

Aglomerat e oraşul de zâmbete ce, despărţite-n ploaie, mai cad unor trecători grăbiţi. Vulturi pleşuvi ne privesc de pe felinare stinse, aşteptând momentul.

Un copil îi mai arată cu degetul. Piciorul lui gol pare un peşte ieşit din apă.

Ceaţa ne acoperă şi nu mai simt pe nimeni…

Nori deasupra

Clădirile îmi ascund apusul în culori reci. Prin ferestre, doar un zâmbet de-ar mai fi, aş putea să-ţi suflu norii, ca de ziua ta, stele încoronate să se stingă…

Un ochi albastru îmi plânge greşelile pe străzi murdare. Am pierdut trecutul. Undeva prin buzunar, am găsit mărunt.

Ridic privirea şi văd fotograful. Zâmbesc pentru o clipă, cât durează poza, închid ochii şi rătăcesc oraşul.

Nori deasupra unei minţi îngândurate…

O zi dulce

Şi cafeaua amăruie e dulce în zilele bune. În vis mergeam pe acelaşi drum pe care îl fac de obicei, şi purtam aceleaşi haine pe care le purtam când plecam marţi de dimineaţă. De ce visam tocmai ziua de marţi? Probabil am adormit într-o zi de luni…

În fumul ţigărilor de dimineaţă recunoşteam aceleaşi feţe bărbierite, triste, împinse în rutina unui mecanism ce nu te lasă să-ţi termini visul. În metrou am văzut o fată draguţă ce încă visa… Visa că e drăguţă şi că lumea e doar a ei, şi că prietenul ei se va trezi la ora aceea şi îi va returna apelul.

Coada de la cafea se zbătea ca cea a unui câine în aşteptarea stăpânului. Poate că recunoaşterea dependenţei i-ar elibera de cofeină, adrenalină sau alte substanţe cunoscute în adolescenţă.

- Bună dimineaţa, ce doriţi?
- O cafea tare, neagră, amară, rece…
Ca şi viaţa mea, vroiam să adaug, dar mi-a zâmbit fals.
- Ne pare rău, azi nu servim cafea rece.
- Atunci fie…
Doar după ce mi-am terminat cafeaua în grabă, am remarcat ciudatul gust. Am sorbit şi zahărul ce mi l-a pus domnişoara, din greşeală sau…

- O zi bună dulce vă doresc.

sunt păsări

sunt păsări

ce se hrănesc noaptea,

se ascund în oamenii ce rătăcesc pe străzi

şi pe sub haine

cu ciocul

imită bătăile inimii.

eclipsa

în noaptea asta

câinii nu vor mai urla

străzile vor fi făcute sul

marea își va opri valurile

să pot visa liniștit

eclipsa de lună

Timpul ne lasă singuri

Pe o plajă de nisipuri goale în puţină apă calci şi-ţi cauţi pământul şi marea printre degete…
Cu călcâiul stâng deschizi viitorul, apăsând în timp, iar dreptul îl ridici, lăsând apa să şteargă-n urmă…

Timpul ne lasă singuri, undeva pe o plajă pustie, până ne uităm pe noi înşine…

Te-am văzut vânt şi mi-ai tulburat reflexia, te-am simţit aici şi m-am întors călcându-mi umbra…
Ce uşor dispar visele când şi în amintiri renunţi. Aşa că m-am uitat.

Plouă iar pe plaja timpului şi nisipurile se strâng…
Mâine tu…

îngeri reci

E iarăşi iarnă. Şi poate că şi în sufletul tău e la fel. Nu ştiu. Oricum, eu m-am ascuns în flori de gheaţă
şi te privesc în tăcere cum te stingi ca o lumânare la geam.

Şi zâmbetul tău, atât de blajin, mă face să-mi simt trupul ca o scrumieră în care s-au stins prea multe ţigări. Până şi pielea mea pare a unui şarpe, fără culoare, nici umbră.

Totul a ars iar cenuşa în care călcam e poate a îngerilor căzuţi de frig. Şi din dragoste.

În genunchi scormonesc după a mea dorinţă… şi-ţi calc pe urme. Şi simt ce-ai simţit şi tu.
Încet-încet, o să te nasc pentru întâia oară.
Şi tu vei ţipa, cum ţipă lumina.

Numai pe întuneric.

Liniştea unui pendul

Timpul îmi trece pe lângă un pendul ruginit. Se agaţă, dar îl las să se zbată, căci în nemurirea lui poate să mă aştepte…
În jurul lui se nasc bule de sentimente, asemeni unor vorbe dulci, de bezea şi ciocolată. Ele pocnesc la firavele-mi atingeri, şi vrând să te mai simt, dispar în închipuirea unui gol de femeie…

Mi-am tăiat ochii cu o rază de soare în zorii zilei. Te vedeam unde nu erai, te atingeam în patul gol. Sângerând a somn, privirea-mi stătea lipsă. Nici în valurile mâinilor nu putem să-mi curăţ visul, iar în solzii lui de inimă neagră pierdeam un meci de poker. Azi-noapte, eu cu paradisul…
Din cafeaua neagră îţi mai sorb gustul, privirea, toate amărui, fără bule mici de zahăr…
Linii ascuţite de rimel îţi ucid zâmbetul ce se frânge roşu pe marginea cănii…

Nu te-am visat, te-am trăit aseară, te-am simţit cum erai ca o maşină de scris în braţele mele, la care scriam cele mai frumoase poezii. Doar când pendulul stătea…

Reflexia unui bolnav

Ce vă doare?

Inima. Întotdeauna a fost inima… Este dependentă de jumătatea ei. A dat şi anunţ în ziar, caută om cu o jumătate de inimă. Obligatoriu femeie cu sânge cald… Nu ştiu ce să mă fac. Pot oricând să mă împiedic şi să cad într-o depresie.

De aceea trebuie să vă internaţi!

Probabil, dar vreau un lucru să ştiu: se mai pune zahăr în perfuzie? Pe vremuri era viaţa atât de dulce…
Şi cu toţii eram bolnavi. Lumea era atât de imperfectă încât era Pământul pe Rai. Şi atunci tot probleme cu inima aveam, respiram prea lent şi iubeam prea repede. Aveam şi miopie, nu puteam să văd fata potrivită. Îmi dădeam seama doar când avea loc impactul, şi doar pe scurt moment. Obişnuia să se ridice şi să plece ţipând că…

Auziţi, eu cred că dumneavoastră sunteţi ne…

Aud când îmi iau palmele de la urechi, dar acum nu pot să fac asta pentru că aveţi radioul pornit. Iar când îl opriţi, vorbiţi dumneavoastră. Ce-mi recomandaţi pentru durerile de cap? Am încercat să-mi scot unele amintiri din minte. Nu ştiam că e atât de dificil, sau că se poate, mai ales că sunt amintiri atât de dureroase. Aţi încercat vreodată cleştele?

Nu…

Bănuiesc că ştiţi deja de ce sunt aici… Vreau să mă căsătoresc cu oglinda dumneavoastră. Are simţul umorului şi, cel mai important, râde la glumele mele. Apreciez asta foarte mult, mai ales că pe celelalte femei le speriam. Arată exact cum îmi doresc eu să arate şi câteodată îmi aduce aminte de tinereţile mele când pierdeam timpul însuşi. Era brăţara defectă şi nu aveam bani de un ceasornicar iscusit, mai ales de unul gratis.
În capul meu ascundeam adevăratul motiv, dar cred că l-a aflat şi medicul. Doar eram mânjit de amintiri. Nu poţi să scapi de trecut cu săpun. Îmi era milă de ea, arăta jalnic şi nu cred că o lua nimeni de nevastă. O biată oglindă de buzunar, cu tatăl medic Ament sărac. Lui îi este ruşine cu ea: oglinda ce a stat în pantalonii atâtor bărbaţi nu poate să reflecte nimic bun în viaţă! Aşa ziceam şi eu, dar când ţi se face milă…

Te iubeşti?

Da, acum o iubesc. Dar a trebuit să-i suport multe! La început ne înţelegeam bine, pierdeam mult timp împreună. Stătea cu mine în buzunarul de la spate. Problema era că se spărgea ori de câte ori mă aşezam pe scaun. Nu suportam să o văd în halul ăsta, aşa că o perioadă nu ne-am mai văzut. În fiecare zi îmi zâmbeau altele din aprozar, dar am rămas fidel. Până când am fost pe la ea acasă.
Ea m-a înşelat cu un geam de la primărie. Mi-am dat seama după amprente că nu plecase de mult timp… Nu am putut decât să fug pe scări de mai multe ori şchiopătând. Am ajuns în faţa primăriei şi am aruncat cu o piatră în el. I-a fost fatală. Poliţia a venit repede, fiindcă era acolo deja. Aşa că am fugit iar…
Eram distrus şi lipsit de iubire, singurul lucru pe care puteam să-l mai fac era să mă amestec cu o vitrină. Am stat restul zilei privind-o absurd. Doar aşa mi-am dat seama că nu pot fi cu altcineva şi că am nevoie de ea…
M-am întors la iubirea mea şi-am fost îngrozit s-o văd cojită pe margini. Mă privea cu frică şi striga “pleacă!”, “dispari, criminalule!”. Atunci am privit în jos şi mi-am văzut tăietura de la picior. Călcasem pe oglindă şi nici nu-mi dădusem seama…
Dar acum ştiu că ea e cea cu care vreau să mă însor. Îmi permiteţi?

Nu, în niciun caz! Eşti prea egoist!

De atunci nu mai ştiu cum arăt…

Aripi de credinţă

Umbra mea ca o cruce s-a pus peste mormânt. Murise credinţa în ceva etern, s-au uscat şi spinii Lui însângeraţi. Eram un chip teluric acum; o prelungire a pământului şi noroiul părea că mă trage de picioare. Cineva a plâns în aceea noapte, o simţeam în asfaltul ud. Mergeam prin bălţi şi mă scufundam în ele ca-ntr-un cavou al credinţei. Muream, şi doar prin rugăciune puteam să mă ridic…

De multe ori nu am înţeles, de multe ori am căutat un sens. M-am plasat în centrul universului şi tot ce se întâmpla era pentru mine o replică a vieţii, un răspuns al păcatelor. Am fost egoist crezându-mă mai mult decât un simplu om. Sunt doar o biată fiinţă. Nu am aripi să duc povara perfecţiunii…

ard, dar nu de foc

Am închis în mine cărţi cu pagini arse, pagini ce nu aprind decât ţigări. Am stat în fum până literele s-au topit şi au căzut, numai numele tău mai rămăsese, aşteptând să fie citit şi recitit. Şi a fost… Şi şi-a pierdut înţelesul. Pe urmă, cu pumnu-n pahar am încercat să te beau, dar m-am tăiat. Am lăsat un serveţel lângă lumânare, să ardă astfel şi iubirea mea puţin. Dar tu în flăcări parfumate erai goală, fadă şi disperată. Apoi, într-un zbor de pasăre târzie mi-ai rupt cerul cu ale tale unghii roşii. Şi-am plâns în pâlnia ta, m-am scurs odată cu ploaia de afară, am luat şerveţelul şi am plecat. Pe el ţi-am scris ceva:

Poţi să iubeşti şi-un cub de gheaţă şi să-l topeşti în a ta mână, dar când îţi vei deschide palma…

porţelan m-ai spart

Îţi pleci coapsa. Pleoapele-mi ascund cerul albastru într-un trup de noapte. Stele cad, rămâi doar tu. Cu şoapte-n păr trezeşti şi vântul, îţi porţi glasul departe, prin cenuşi înflăcărate. Laşi umbre să se verse în ulcior, cu moarte amintiri. Bibelou de porţelan, o balerină c-un picior, mândră pe un raft din bibliotecă, tuşeşte în praful uitării.

Trecutul spart de clipă, ea încet îl mai ridică, în cenuşi de fenix cald.

deschid ochii şi nu eşti tu

decupat

Decupat mă simt în degetele tale, foarfece ascuţite de minciuni…

Pe un perete alb, văruit de oameni naivi ce ca mine credeau în ceva frumos, arunc cerneală. Timpul se scurge invers…

Formele ei se rup şi nu mai văd o floare.
Ultimele sărutări au fost spini, şi nu petale, dar tot roşu m-am simţit…

Adio

Adio frunze verzi, iubiri mărunte şi intense. Moarte sunteţi toate pentru mine. Dar culori mă mai iubesc, le văd în parc zâmbind de jos, cerându-mi visul să-l cobor. Vânt ce rupe liniştea, du-mă cu ele undeva să facem flori, în primăvară pe pământul rece.

culori ce nu pier după moarte, iubiri ce nu rămân deșarte.

0100

Ora în care şi noi am fost 1, noaptea în care ne-am pierdut privirile şi gustul tău a devenit gustul meu. Umbrele noastre deja făceau sex, trupurile făceau dragoste iar noi pur şi simplu ne zâmbeam unul altuia. Tu nici nu ţi-ai început cafeaua când eu deja o terminasem…

O sută de minute te-am privit după, iar eu în acest timp eram un zero pus în faţa titlului…

Am plecat fără să-ţi zic nimic deosebit, dar am lăsat dorinţa în fumul de ţigară. Şi nici măcar nu te-am atins, să ştiu că eşti reală…

mâna

Strâng în palmă

firul vieţii mele -

moarte timpurie.

suferi în tăcere

Suferi în tăcere atunci când nu vrei să tulburi apele din jurul tău cu furtuna visului… Globul de cristal în care îţi păstrai castelul este acum deshumat printre fulgii de zăpadă, de plastic şi frigul apei ce-i animă.

Suferi în tăcere când laşi paharul nevărsat şi îţi spargi mintea în cioburi ce te dor, te zgârie…

Ca dintr-o ţigară tragi vorbe cu venin şi le ţii în piept… fumul gros prin piele vrea să-ţi iasă. Nu respiri, doar mori puţin în cancer de oase putrede, fisurate de greutatea păcatelor ce nu te mai strigă pe nume. Paşii tăi ucid nimicul cu călcâiul apăsat spre iad… Parcă eşti metal, ai ţinut în tine ca o pâlnie-nfundată ploi şi plânsete, ţipete şi fulgere. Nicio picătură ruginită nu se va scurge, căci suferi în tăcere numai tu. Afară e zgomotul.

şi nu te-am sărutat…

Glas de lună ce-mi apasă alb pe piele, rece timp de pierdut ale noastre ore-n stele…

În aşa frig de lume te-am găsit pe-un pat de rouă, aduci căldură alor mele priviri lungi…

Un sărut de amintire am să-l uit căci nu ţi-am dat

o stea căzătoare să mă vezi cum pier…

un sărut

Dragostea e un sărut pe coapsa ta când nu pot spune te iubesc… Degetele-mi sapă în cearceaf modelul trupului tău cu atingeri zgâriate. Un singur trup ce se devorează pe sine…

Lacrimile sfâşie ochiul unui trandafir, dar sângele umple mâna celui ce îndrăzneşte să-l aibă…

Omul deşert

Pe o foaie de hârtie era el, punctul negru din deşert. Un om lovit la pământ care îşi deschidea pleoapele timid, confuz parcă de ceea ce vede. Se zvârcolea ca-ntr-un pat, fără să-şi dea seama că nu e un coşmar. Realitatea îl omora încet… degetele îi erau zdrobite şi ţipătul de durere la mişcarea lor amuţea, pierdut parcă în vasta lume, fără ecou în minţile lui de om normal.

Un om solid, impunător prin simpla sa privire. Tipul de soldat american, cu mâinile pe lângă corp şi degetele ferme, gata să te asasineze cu un vârf de creion. În deşertul alb părea un cadavru al nimănui, lăsat să moară în lumină, înainte de căderea nopţii. Acum, slab şi cu oasele feţei proeminente, nu semăna deloc cu fotografia din dosar. După un timp s-a ridicat, a oftat lung şi s-a uitat să vadă ceva, ceva în afară de corpul lui distrus. Mâinile îi tremurau sub soarele torid, sub frica de moarte în suferinţă. “Albul ce absoarbe totul purifică răul din mine”, zise el, crezând că e în Paradis sau Purgatoriu. Dar nu era, nu pentru crimele pe care le-a comis. Ţipase destul încât să sperie îngerii şi să cheme demonii. În curând avea să înnopteze şi trebuia să se mişte repede, să îi găsească pe ceilalţi. Nu avea decât speranţa unui om disperat…

pion

Sunetul de lemn lovit m-a pătruns şi eram doar un corp lipsit de viaţă. Alţii ca mine se ridicau, dar eu eram prea absent să mai joc. Duceam dorul cutiilor închise…

Fără voie păşeam timid pe e4. Deschiderea regelui, soarta mea difuză.

Azi am fost un pion căzut pe o tablă prea uzată. Alunecând uşor mă bucuram că scap de toate problemele. Eram purtat de degetele unei mâini divine şi aruncat pe canapea. Nu mi-a părut rău că am pierdut, of dulce răzbunare…

Las să-mi cadă piesele în gaura din canapea, vortex a tot ce nu mişcă.

eu sunt

E frig din nou. Pot să-mi văd iar suflul, şi nu dintr-o ţigară. Inspir aerul trecut, expir regrete ruginite. Acest demon din mine, alter ego, arde în ochi: sunt cel vechi ce-a stat ascuns.

După o aspirină şi două cafele tari, un déjà-vu consistent în detalii şi multe amintiri şterse, eu sunt visul ce mă trezea în nopţile ploioase de duminică…

flămând

Degeaba zâmbesc, buzele-mi sunt căzute.

Confund pielea ta cu un miez de pâine, întărit, în care nu-mi pot înfige degetele. Şi dinţii îmi sunt prea slabi.

Am rămas cerşetorul tristeţii, flămând după puţină hrană a sufletului. Un sărut de mai apuc, trăiesc şi până maine…

şi fumul de ţigară nu mai e

Se aşezase pe scaunul rotund din piele neagră şi dintr-o răsucire bruscă îl lovi pe bărbosul din dreapta lui. Berea de pe tejghea nu avea suficient timp să-i păteze. Chelneriţa ştergea spuma cu ochii pe noul venit, muşcându-şi buzele fără să-şi dea seama. De fapt nimeni nu îşi dădea seama… erau prea ocupaţi de scandalul ce o să urmeze. Ridicându-se în picioare, bărbosul începu să zâmbească şi îi trase neghiobului o palmă prietenească peste spate.

- Mersi pentru bere, asta germană nu se compară cu pişoarca aia…

Din portofelul lui se observau multe hârtii de 10 mii, şi doar una de 50. Mereu neîndemânatic, scotea banii pe rând şi îi ţinea între degete, deoarece nu se putea concentra pe mai multe lucruri deodată. Avea să-i dea chelneriţei 40 de mii pentru berea bărbosului. M-a impresionat încercarea fetei de a-l agăţa pe omul prea abătut să comenteze. Ea a pus pe tejghea o hârtie de 10 mii, obligându-l să scape hartia de 50… Imediat după, chelneriţa continuă pe un ton rautăcios:

- V-am dat 100 de mii…

- Nu, nu este adevărat, speriat şi confuz vorbea săracul om, neînţelegând misterele dragostei subite… Se uită la cei din jur, neştiind cum să reacţioneze într-o asemenea situaţie.

- Îmi cer scuze, credeam că aveţi mai mulţi bani, d’aia am încurcat, am presupus că îmi daţi o hârtie…

Era complet distrat de la vorbele chelneriţei. Ochii injectaţi priveau ultima masă din local, locul nefumătorilor, cum o domnişoară îşi învârtea ţigara neaprinsă în toarta de la ceaşcă. Aştepta de mult timp, se vedea efectul cafelei şi nerăbdarea prin ritmul degetelor ce loveau masa de lemn, aşchiile ce i se înfingeau sub unghii…
Era prietena lui, le recunoscusem poza din portofel. O poză instant, făcută probabil în subteran la metrou. Mi se părea cunoscut fundalul, mergeam des pe acolo, sau poate doar confundam…
Avea o faţă de fraier, un om ce pierde tot, un om ce nu are curaj să flirteze cu o chelneriţă sau să se certe cu un bărbos… Sau să se ducă la prietena lui şi s-o întrebe pe cine aşteaptă la o oră aşa târzie, de ce stă şi nu fumează?… De ce nu este la serviciu, cum i-a spus la telefon… Lucruri imposibile pentru un îndrăgostit…

în noapte, când şi îngerii mai dorm

O umbră a zilei se târeşte prin nisipul fin al minţii mele, oarbă de miraje…

În noapte visul e un sărut de înger. Îmi arată unde am greşit, unde am ezitat şi pe cine am uitat în mine să lovesc.

Desenele de pe mână, arsuri de soare, surâd ironic vârfurilor degetelor. Îmi place să mă descompun uşor pe căldură, să-mi simt oasele putrede, pielea prea fragilă, dar totuşi să mi-o rup cu unghiile. Ochii mi-au secat şi mă dor în lumina monitorului; albul mai vindecă acest suflet trezit în noapte… mâna dreaptă a devenit albă, e mâna cu care am scris azi. Când degetele negre se strâng mâna alba scrie pe un petic de hartie:

descompus sub razele lunii duc dorul unui val să mă ridice din scaun şi să mă arunce rechinilor, căluţilor de mare şi fructelor ce nu plutesc.

Nu înţeleg rasismul mâinii drepte, mă doare să fiu diferit în culori. Pom cu măr verde, crud te laşi înainte de vreme. Fată cu ochii trişti, pleacă să nu te ating, dar lasă-mă să te gust în vis. În noapte, când şi îngerii mai dorm…

Şarpe viclean, nu ai fost un vis, iar veninul tău…
Pielea ta încă mă mai sperie; degeaba eşti alb, când nu vei mai scrie degetele-ţi vor fi negre în noaptea târzie.
O urmă şerpuită rămâne în nisipul fin… al minţii mele.

când picioarele tale îmi tulburau universul

Şi acum îmi amintesc un contopit gheţar de stele ce nu se văd de a ta apă tulbure.

Picioarele tale nu vor degera în vis ci ude se vor scurge prin mine când sunt preşul din baie.

Mă ascund în coji de alune să nu te văd dimineaţa când eşti goală.

Părul tău, o floare neînţeleasă printre atâtea forme fixe. Pereţii plâng după oglinda ta.

mâinile care apasă

Degetele formau o floare căreia îi rupeam petalele cu dinţii.

Mâinile se strâng în jurul capului, il comprimă până se pierde printre amprente…

Cafeaua cu aromă de mentă îmi limpezeşte ochiul adormit…

revedere

Mi se lipesc degetele ca nişte magneţi, tastele se scufundă în praf şi o veche dorinţă mă mai arde. Mâinile mele sunt ruginite dar ea mă înţelege şi mă poartă uşor spre calmul de odinioară. Îmi era dor de acest sunet, de aceste atingeri plăcute şi greutatea ei neschimbată în braţele mele… Tot pe o pagină ştearsă mi se oferă, cu acelaşi trup de literă din care am gustat primăverile timpurii.

Doare să-i mai scriu, aş lăsa doar un bilet de adio.

Primul, cel dintâi

Prima gură de aer. Ciudată, dar m-am obişnuit. Primul pas ce nu m-a dus nicăieri, primul cuvânt ce n-a însemnat nimic dar totuşi l-am ţipat. Primul zâmbet, inconştient şi ireal. Prima minciună şi ultima. Primul ochi vânăt, primul pumn dat, prima fugă, mersul pe bicicletă, sărutul, palma, prima iubire prima floare prima poezie…

Primul fum. Ciudat, dar m-am obişnuit. Pot sa fiu egoist şi să zic că nu sunt dependent de nimic, când de fapt, sunt dependent de viaţă. Primul post, primul cuvânt care nu m-a dus nicăieri dar totuşi l-am scris apăsat. Acum nu mai zâmbesc conştient că în viaţă fiecare dependenţă se repetă, mă loveşte mai tare, sunt mai ameţit de acest miraj şi intoxicat până când supradopajul mă face inutil, mai mort puţin…