Lipsa ta e o rană din care eu mă strâng sub forma unei dureri. Intunericul îmi străbate prin pleoape un cerc de stele.
Simt cum umbra îmi moare. Greutatea ei mă trage spre tine, între crăpăturile buzelor, îngropat.
Fata pe care o tot visez îmi şopteşte numele tău, ca şi cum ar vrea să mă repare. Dar ochii tăi mi-au fost muşcături arzânde-n inimă…
Trandafirul tău cu spini, tras prin buzele mele, a scos cele mai frumose nuanţe de roşu…
Dragostea priveşte un om plângând în petale, disperat să-şi arate lacrimile oricui. Mâini goale ce aşteaptă ploaia…
Ea încă mai dansează unui nor în care mi se termină visele.
Mă plimb cu degetele de la mână printre degetele tale de la picior. Un zâmbet încuiat de buze…
Încrederea e un cuţit pe care-l pui jos ştiind că într-o zi vei călca în el.
Ce e suferinţa dacă nu ultima clipă din ultimul moment? Liniştea deplină înainte de ţipăt…
Simt că-mi ţin respiraţia sub apă de prea mult timp. Trebuie să zic ceva. Bule de aer îmi vin în minte.
Amintirile sunt un ţărm pe care n-o să mai ajung. Rămân urmele paşilor.
Artistul îmi desenează sufletul în creion. Bătăile inimii sunt mâzgălituri.
A fost răceala cuţitului în dimineţile cu ceai şi unt.
Umblu cusut între degete prin iarbă. Nu am voie să te ridic gândurilor. Mă vor rupe într-unul mai bun.
Şi gustul e bolnav…
Te poţi pierde în ochii cuiva. Dar mai rău, te poţi pierde în ochii tăi…
Privim lucrurile altfel.
Acelaşi drum, dar nu aceeaşi clipă, tu-mi zâmbeşti mereu.
Un sărut, o dulce revedere, un adio ascuns.
Un pas inutil când totul stă pe loc.
Aş dori să te gust puţin câte puţin, până la infinit.
Dar, ţi-am spus, văd totul diferit…
Ne naştem singuri, murim singuri. Aparent trăim împreună…
Viaţa va găsi mereu un mod original de a te surprinde. De multe ori va fi şi neplăcut.
Oamenii sunt oameni şi nimic mai mult.
Orice decizie vei lua, va fi una greşită. Doar din teama de a nu greşi.
Nu există pedepse, ci doar consecinţe.
Prietenii sunt călători fără bilet în trenul vieţii. Doar tu mergi până la capăt…
Atunci când îţi merge bine, pregăteşte-te pentru ce-i mai rău.
Sunt ceea ce gândesc atunci când nu-mi controlez gândurile.
Visul e singurul din care pot să mă trezesc speriat, zicând a fost doar un vis…
Dezamăgirea vine din partea celor dragi, dar mai ales din partea ta. Iubirea la fel.
Încrederea e un lucru periculos, deoarece deschide inimi prea fragile.
Odată rupte, minţile nu mai pot fi cusute.
Am Fost Noi Fericiţi? Hai Spune.
Cu o privire mi-ai schimbat anotimpul şi picăturile de ploaie miroseau iar a vară. Cu o mână îţi ţineai umbrela şi cu cealaltă încă pe mine. Am vrut să-ţi mai spun ceva dar stropii au spus deja prea multe…
Am vrut să-ţi spun că nu te plouă…
L-am avut. Mi-a stat pe buze ca un fluture, hrănindu-şi setea din dorul pentru tine…
L-am pierdut unui necunoscut pe stradă.
L-am găsit undeva în mine, strâns într-un colţ, ferindu-se de celelalte gânduri.
L-am zâmbit.
Aglomerat oraşul de zâmbete ce, despărţite-n ploaie, mai cad unor trecători grăbiţi. Vulturi pleşuvi ne privesc de pe felinare stinse, aşteptând momentul…
Un copil îi mai arată cu degetul. Piciorul lui gol pare un peşte ieşit din apă.
Ceaţa ne acoperă şi nu mai simt pe nimeni…
Clădirile îmi ascund apusul sub culori reci, gri. Prin ferestre, doar un zâmbet de-ar mai fi, aş putea să-ţi suflu norii, ca de ziua ta, stele încoronate să se stingă…
Un ochi albastru îmi plânge greşelile pe străzi murdare. Am pierdut trecutul. Undeva prin buzunar, am găsit mărunt.
Ridic privirea şi văd fotograful. Zâmbesc pentru o clipă, cât durează poza, închid ochii şi rătăcesc oraşul.
Nori deasupra unei minţi îngândurate…
Încercând infinitul cu tine în gând…
Şi cafeaua amăruie e dulce în zilele bune. În vis mergeam pe acelaşi drum pe care îl fac de obicei, şi purtam aceleaşi haine pe care le purtam când plecam marţi de dimineaţă. De ce visam tocmai ziua de marţi? Probabil am adormit într-o zi de luni…
În fumul ţigărilor de dimineaţă recunoşteam aceleaşi feţe bărbierite, triste, împinse în rutina unui mecanism ce nu te lasă să-ţi termini visul. În metrou am văzut o fată draguţă ce încă visa… Visa că e drăguţă şi că lumea e doar a ei, şi că prietenul ei se va trezi la ora aceea şi îi va returna apelul.
Coada de la cafea se zbătea ca cea a unui câine în aşteptarea stăpânului. Poate că recunoaşterea dependenţei i-ar elibera de cofeină, adrenalină sau alte substanţe cunoscute în adolescenţă.
- Bună dimineaţa, ce doriţi?
- O cafea tare, neagră, amară, rece…
Ca şi viaţa mea, vroiam să adaug, dar mi-a zâmbit fals.
- Ne pare rău, azi nu servim cafea rece.
- Atunci fie…
Doar după ce mi-am terminat cafeaua în grabă, am remarcat ciudatul gust. Am sorbit şi zahărul ce mi l-a pus domnişoara, din greşeală sau…
- O zi bună dulce vă doresc.
|
