Omul deşert

Pe o foaie de hârtie era el, punctul negru din deşert. Un om lovit la pământ care îşi deschidea pleoapele timid, confuz parcă de ceea ce vede. Se zvârcolea ca-ntr-un pat, fără să-şi dea seama că nu e un coşmar. Realitatea îl omora încet… degetele îi erau zdrobite şi ţipătul de durere la mişcarea lor amuţea, pierdut parcă în vasta lume, fără ecou în minţile lui de om normal.

Un om solid, impunător prin simpla sa privire. Tipul de soldat american, cu mâinile pe lângă corp şi degetele ferme, gata să te asasineze cu un vârf de creion. În deşertul alb părea un cadavru al nimănui, lăsat să moară în lumină, înainte de căderea nopţii. Acum, slab şi cu oasele feţei proeminente, nu semăna deloc cu fotografia din dosar. După un timp s-a ridicat, a oftat lung şi s-a uitat să vadă ceva, ceva în afară de corpul lui distrus. Mâinile îi tremurau sub soarele torid, sub frica de moarte în suferinţă. „Albul ce absoarbe totul purifică răul din mine”, zise el, crezând că e în Paradis sau Purgatoriu. Dar nu era, nu pentru crimele pe care le-a comis. Ţipase destul încât să sperie îngerii şi să cheme demonii. În curând avea să înnopteze şi trebuia să se mişte repede, să îi găsească pe ceilalţi. Nu avea decât speranţa unui om disperat…

Michael ar fi fost un tată bun, un soţ romantic şi un agent de asigurări grozav dacă nu s-ar fi înscris în program…

Se ridică anevoie şi clătinându-se îşi luă drept punct de reper albul violent al soarelui. Continuă să meargă, nu puteau fi departe. Îşi lărgise cravata, pe care ştia că nu îşi permitea s-o piardă, mai ales în cazul unui eşec. Avea remuşcări, dar nu mai contau, era pe patul de moarte…

Soarele îl forţa să-şi ţină ochii închişi, mergând astfel oriunde îi zbura mintea… Îi mai deschidea să-şi vadă mâinile, să fie sigur că nu e căzut deja, sau că doar îşi imaginează că merge. Îl sperie gândul de ce ar poate fi acolo, nu în realitate, ci în universul lui, în Lumea lui Michael. Purta adânci cicatrici ce se întindeau pe piele ca un scris fără înţeles. Era un om neînţeles, care nu avea nimic de pierdut. Mai mult decât atât, nu avea nimic…

Într-un târziu, văzu un fir de fum negru înălţându-se nu cu mult deasupra orizontului. Bănuia că o să moară în chinuri, sau o să trăiască şi mai dureros.

Umbra lui a fost singurul prieten ce nu l-a părăsit, niciodată. Acest contur fad i-a ascultat mereu poveştile incredibile, l-a îndrumat şi l-a călăuzit cu atâta credinţă, pe care el nu o mai vedea. I-a deschis de multe ori ochii când, privind în jos, se vedea cum este de fapt. Negru şi amorf, fără consistenţa unui om adevărat. Umbra mulată pe asfaltul pătat de sângele său sau al altuia… mereu l-a făcut să-şi ridice privirea şi să aibă încredere în ceea ce face, conştient că e ceea ce trebuie.

Astăzi era singur, omul fără umbră din deşertul alb, singur pe calea cea dreaptă. Fără un diavol agăţat de picioarele lui. Acum o persoană ca oricare alta.

Nisipul se vărsase în pantofii lui, soarele întipărise picături de transpiraţie iar omul din el suferea. Omul din el, căci restul se gândea la cum o să scape, mai ales dacă poate să scape.

Singura pată de culoare din deşert era tăişul fumului ce se înfigea în elicopterul prăbuşit. Se ruga să nu fi supravieţuit nimeni, nu mai vroia să ucidă. Mărind pasul, gâfâitul respiraţiei sale parea tot mai evident: era împuşcat, dar nu vroia să se uite unde. Durerea se resimţea mută în tot corpul, glonţul fiind mai mult în mintea lui. Nega durerea.

O siluetă zăcea aruncată prin razele reflectate ale soarelui. Era Tom… Nu putea să-l lase singur, trebuia să vadă dacă mai trăieşte. Era jos, pe-o parte, cu ambele braţe în faţă. Acelaşi costum, aceiaşi butoni la cămaşă, acelaşi ceas perfect sincronizat. Doar un alt chip, unul mai frumos, dar la fel de sec în mimică. Ochii priveau în gol, parcă încătuşaţi de soartă şi oase rupte. Doar ochii i s-au mişcat când a auzit pe cineva venind.

– Trebuie să mă ajuţi, te pot face să dispari. Nu te va găsi nimeni.

Vocea lui se stingea în nisipul fierbinte odată cu cravata lui Michael, strâns ţinută de ambele mâini în jurul gâtului. Nici unul nu ceda. Ambele priviri calme, fără furie, fără regret, nu-şi ziceau nimic. Tom a fost vecinul din copilarie a lui Michael. S-au cunoscut 3 ani, timp în care au împărţit aceleaşi amintiri: prima bătaie, primul sărut, cu aceeaşi fată. S-au născut la două zile diferenţă, la 2000 de km depărtare. Amândoi erau singuri la părinţi. Cu toate acestea, nu şi-au făcut ziua împreună, nu şi-au scris după ce au plecat din oraş, nu au fost ca fraţii.

Curios că s-au întâlnit după atâta timp, continuând aceeaşi luptă rămasă neterminată. Conflictul lor era doar între ei, pentru restul lumii erau cei mai buni colegi posibili. Asta pentru că Michael avea doar un singur prieten, unul adevărat. Însă în locul umbrei, acum, era o dâră de sânge ce se retrăgea în  originile subterane. Era sângele lui, după care s-a prăbuşit lângă Tom, înainte să apuce să-l omoare. Ultimul lucru pe care l-a mai simţit a fost sunetul unui elicopter. Alt elicopter…

Nu ai voie să greşeşti, nu ai voie să trăieşti… Eşti doar un surplus de transpiraţie în efortul omenirii, o picătură pe un şerveţel din coşul de gunoi. Gânduri ce nu erau ale lui sau nu le mai cunoştea…

S-a trezit în beznă, încolăcit şi tuşind. Era gol şi stânca rece îi tăiase pielea, stătea în propriul sânge şi în câţiva milimetri de apă. Frigul îi învineţise carnea, îi slăbise muşchii şi îi umflase tendoanele… Nu vedea nimic. Şi-a pus mâinile pe faţă şi, cu pumnii strânşi, s-a pipăit. Orbitele-i erau pline, nasul era tot o carne moale, urechile la fel… Mâinile s-au deschis şi, într-un ţipăt, degetele au prins capul ca o viperă, muşcând cu poftă tâmplele. Pipăindu-se astfel, în ţipătul pe care nu şi-l auzea, simţi o piele fină, udă, probabil sânge, fără păr, iar în creştet ceva scobit… Exact ca un şarpe cu capul tăiat se mişca zvârcolit la propriile atingeri. Durerea mereu l-a ambiţionat, normal, doar că acum durerea era peste puterile sale. S-a ridicat şi ca un orb lovea pereţii, neputincios să-şi imagineze ce se întâmplase, sau, mai important, unde era.

Simţea cum se sufocă, plămânii lui se îmbibau cu apa din spaţiul restrâns. Auzea picături, dar nu şi propria voce. Panicat, a început să respire tot aerul, dându-şi seama că era într-o peşteră. Nu i-a trecut viaţa prin faţa ochilor cum era normal, nici nu avea ce viziona. În schimb, agitat, caută gaura pe unde a intrat. Trebuia să fie o gaură. Dar nu era nimic pentru unul ca el. În dureri cumplite şi deschideri de gură mute, încerca să-si aducă aminte cuvintele exacte, să nu greşească, pentru că nu mai avea mult timp de trăit. Degeaba se chinuia… orbul nu vede, surdul nu te aude, mutul nu-ţi zice nimic… iar omul fără credinţă degeaba se roagă cu voce tare.

Instinctul vine din tine, dintr-un gând purificat cu propriul sânge…

Atunci, cu mâinile lui ferme, a început să apese pe creştet într-un geamăt de durere. Astfel, ţipătul lui a ieşit prin porii pereţilor care vibrau… Luându-şi mâinile de la ochi, nu mai simţi nimic.
Orbit de o lumină constantă, încerca să meargă, dar nu atingea pământul. Era un sentiment de plutire, pe care Michael l-a mai avut odată, la antrenamentul de iniţiere. Profesorul i-a învăţat să se dedice sufletului, să scape de corp şi să leviteze. A reuşit doar o dată, dar a fost imediat trezit din cauza complicaţiilor apărute în viaţa reală. Era prea nehotărât şi nesăbuit pentru a se putea împlini.
Când deschise ochii, era deja în elicopter. Primul elicopter. Tom tocmai îi spunea pe cine urmăreau, când a avut acel sentiment de deja-vu. Ştia ce urma să se întâmple, ce urma să zică pilotul, ce vroia să zică Tom…
– Ce dracu e cu tine azi?
– Nimic, doar amintiri… Michael s-a uitat la ceas atunci şi număra minutele până când aveau să se prăbuşească. Cu un zâmbet subtil îşi aranja cravata. Tom s-a prins că era ceva în neregulă. Michael nu transpira deloc. Pielea îi era rece şi străvezie…
– Vrei un serveţel? zise Tom ştergându-şi fruntea încruntată.
Atunci Michael nu a zis nimic. Simţea zgomotul repetitiv al elicelor, rezonanţa elicopterului trecându-i prin corp ca un şoc electric. În acel moment, în care timpul stă pe loc, momentul în care întorci clepsidra, îţi vin tot felul de idei…
Şi s-a paraşutat.

Anunțuri