Am scris despre asta. Idei ca niște stafide în borcanul dulce de unde îți luai diabetul. Diabetul.. un alt fel de metaforă, un fel tăiat servit la micul dejun, un fel de-a spune ce nu vrei să spui, o nevoie de a nu simți ce vrei să simți. Acolo mi-am băgat mâna și din strugurii culeși nu am închinat un pahar de vin cu tine, nu am așteptat mustul care era un must dar am mers cu el la fiecare intersecție, borcanul unde-mi păstram experiența, făcând cu mâna câinilor.

Mușcă!

am scris. nu mai scriuNu mai stiu cum/

Dacă mi/as lua toate frazele și aș uni punctele, anii de copilărie și toate acele chestii mărunte care trăiesc pe un piedestal nu ar fi statuia mea ci un portret semi|robot ce nu e capabil să simtă. Ani tăiați de momente, oameni tăiați de oameni plini de sânge, repetiție. repetiție. realism.  Iluzia unui arbitru îmi dă ocazia să iubesc pe altcineva pe când adevărul mi-am frânge picioarele și mi-ar coase aripi.

Cazi în zbor!

Sunt tot ce am furat de la alții când mi-am deschis ochii, sunt tot ce am dat înapoi când i-am închis pentru mine.

Nu sunt nici măcar o pată de cerneală. Sunt un pixel aruncat de o firmă japoneză, tras printr-un cablu pe care păsările lui dumnezeu se sprijină. Nu gândesc, nu aduc lumii nimic viu. Reciclez: văd și scriu, simt și vorbesc dar nu plătesc bilet în acest mijloc de transport. Iau totul ca pe o călătorie gratuită până în momentul în care voi fi rugat cu politețe de un domn negru să încetez să mai exist. Iar eu, în rușinea mea, mă voi conforma.

Cobor la prima.

Amăgirea e dulcea otravă din venele noastre, drogul mirajului. Refuzăm realitatea pentru ca nu vrem să trăim în ea, inventăm povești așa cum turnăm zahăr în cafea pentru că nu ne place gustul. Nimeni nu va putea vreodată să perceapă lucrurile așa cum sunt, așa cum se întâmplă. Suntem oameni, nimic mai mult. Nici nu trebuie să fim.

Să nu mai fiu, să pot să exist. 

Sâmbătă nu mai aveam lapte. Era noapte și nu mai aveam țigări. Nu mai aveam nimic de făcut decât să ne privim și să-ți explic de ce nu cred în dumnezeu.

Acum, fără numele tău, îmi rămân puține cuvinte prin care să exist.

Nu sunt mai mult decât spațiul dintre noi dar nu mai puțin decât atingerea ta.

Mâine e ziua pe care nu o trăiesc pentru că nu mi-am imaginat-o.

Nu știu cum funcționează lumea dar, când ți-am trecut mâna prin păr, valuri s-au desprins de țărm.

Am pus un punct zâmbetului tău dar l-ai întins cu o lacrimă precum o virgulă, de parcă vroiai să spui ceva…

Ea
bea lapte din cutie pentru că îi plac figurile geometrice.

Într-o zi vei apăsa nervoasă bălțile în care m-am scurs și-ți vei uda picioarele. Lângă un calorifer te vei încălzi până când în aer va fi abur și fum din zilele în care fumam ca proştii doar ca să-l facem pe celălalt să ne respire fiinţa. Atunci îţi vei aminti…

Nu existăm decât în momente, amintiri cărora le spunem pe nume fără să le privim.

În puţin timp voi fi tu, dar tu vei fi altcineva, în tot acest puţin timp.

Fata pe care o tot visez îmi şopteşte numele tău, ca şi cum ar vrea să mă repare. Dar ochii tăi mi-au fost muşcături arzânde-n inimă.

Trandafirul tău cu spini, tras prin buzele mele, a scos cele mai frumoase nuanţe de roşu.

Ea încă mai dansează unui nor în care mi se termină visele.

Mă plimb cu degetele de la mână printre degetele tale de la picior. Un zâmbet încuiat de buze…

Încrederea e un cuţit pe care-l pui jos ştiind că într-o zi vei călca în el.

Ce e suferinţa dacă nu ultima clipă din ultimul moment? Liniştea deplină înainte de ţipăt…

Umblu cusut între degete prin iarbă. Nu am voie să te ridic gândurilor. Mă vor rupe într-unul mai bun.

Şi gustul e bolnav…

Acelaşi drum, dar nu aceeaşi clipă, tu-mi zâmbeşti mereu.

Un sărut, o dulce revedere, un adio ascuns.

Un pas inutil când totul stă pe loc.

Aş dori să te gust puţin câte puţin, până la infinit.

Dar, ţi-am spus, văd totul diferit…

Viaţa va găsi mereu un mod original de a te surprinde. De multe ori va fi şi neplăcut.

Oamenii sunt oameni şi nimic mai mult.

Orice decizie vei lua, va fi una greşită. Doar din teama de a nu greşi.

Nu există pedepse, ci doar consecinţe.

Prietenii sunt călători fără bilet în trenul vieţii. Doar tu mergi până la capăt…

Atunci când îţi merge bine, pregăteşte-te pentru ce-i mai rău.

Sunt ceea ce gândesc atunci când nu-mi controlez gândurile.

Visul e singurul din care pot să mă trezesc speriat, zicând a fost doar un vis…

Dezamăgirea vine din partea celor dragi, dar mai ales din partea ta. Iubirea la fel.

Încrederea e un lucru periculos, deoarece deschide inimi prea fragile.

Odată rupte, minţile nu mai pot fi cusute.

Am Fost Noi Fericiţi? Hai Spune.

Am vrut să-ţi spun că nu te plouă…

L-am pierdut unui necunoscut pe stradă.

L-am găsit undeva în mine, strâns într-un colţ, ferindu-se de celelalte gânduri.

L-am zâmbit.

Un copil îi mai arată cu degetul. Piciorul lui gol pare un peşte ieşit din apă.

Ceaţa ne acoperă şi nu mai simt pe nimeni…

Un ochi albastru îmi plânge greşelile pe străzi murdare. Am pierdut trecutul. Undeva prin buzunar, am găsit mărunt.

Ridic privirea şi văd fotograful. Zâmbesc pentru o clipă, cât durează poza, închid ochii şi rătăcesc oraşul.

Nori deasupra unei minţi îngândurate…

În fumul ţigărilor de dimineaţă recunoşteam aceleaşi feţe bărbierite, triste, împinse în rutina unui mecanism ce nu te lasă să-ţi termini visul. În metrou am văzut o fată draguţă ce încă visa… Visa că e drăguţă şi că lumea e doar a ei, şi că prietenul ei se va trezi la ora aceea şi îi va returna apelul.

Coada de la cafea se zbătea ca cea a unui câine în aşteptarea stăpânului. Poate că recunoaşterea dependenţei i-ar elibera de cofeină, adrenalină sau alte substanţe cunoscute în adolescenţă.

- Bună dimineaţa, ce doriţi?
- O cafea tare, neagră, amară, rece…
Ca şi viaţa mea, vroiam să adaug, dar mi-a zâmbit fals.
- Ne pare rău, azi nu servim cafea rece.
- Atunci fie…
Doar după ce mi-am terminat cafeaua în grabă, am remarcat ciudatul gust. Am sorbit şi zahărul ce mi l-a pus domnişoara, din greşeală sau…

- O zi bună dulce vă doresc.