Clădirile îmi ascund apusul sub culori reci, gri. Prin ferestre, doar un zâmbet de-ar mai fi, aş putea să-ţi suflu norii, ca de ziua ta, stele încoronate să se stingă…

Un ochi albastru îmi plânge greşelile pe străzi murdare. Am pierdut trecutul. Undeva prin buzunar, am găsit mărunt.

Ridic privirea şi văd fotograful. Zâmbesc pentru o clipă, cât durează poza, închid ochii şi rătăcesc oraşul.

Nori deasupra unei minţi îngândurate…

Încercând infinitul cu tine în gând…

Şi cafeaua amăruie e dulce în zilele bune. În vis mergeam pe acelaşi drum pe care îl fac de obicei, şi purtam aceleaşi haine pe care le purtam când plecam marţi de dimineaţă. De ce visam tocmai ziua de marţi? Probabil am adormit într-o zi de luni…

În fumul ţigărilor de dimineaţă recunoşteam aceleaşi feţe bărbierite, triste, împinse în rutina unui mecanism ce nu te lasă să-ţi termini visul. În metrou am văzut o fată draguţă ce încă visa… Visa că e drăguţă şi că lumea e doar a ei, şi că prietenul ei se va trezi la ora aceea şi îi va returna apelul.

Coada de la cafea se zbătea ca cea a unui câine în aşteptarea stăpânului. Poate că recunoaşterea dependenţei i-ar elibera de cofeină, adrenalină sau alte substanţe cunoscute în adolescenţă.

- Bună dimineaţa, ce doriţi?
- O cafea tare, neagră, amară, rece…
Ca şi viaţa mea, vroiam să adaug, dar mi-a zâmbit fals.
- Ne pare rău, azi nu servim cafea rece.
- Atunci fie…
Doar după ce mi-am terminat cafeaua în grabă, am remarcat ciudatul gust…Am sorbit şi zahărul ce mi l-a pus domnişoara, din greşeală sau…

- O zi bună dulce vă doresc.

ultima clipă din primul vis…

Baz Luhrmann - Everybody’s Free (To Wear Sunscreen) [1999]

Sunt fericit. Cineva îmi citeşte gândurile. Acest copac bătrân, acoperit de nori, pe care doar eu îl mai observ. Aşezat la colţul străzii. Zi de zi, aşteptând să deschid fereastra şi să-mi absoarbă aburul gurii. Lăsându-mă apoi să-i curăţ trunchiul de bileţelele celor ce-şi jură seară de seară dragoste veşnică…

Din fiecare bileţel fac un avion de hârtie şi-l arunc de pe bloc de-a lungul străzilor. Am observat că pe cele pustii zboară mai mult, şi-abia apoi se înalţă la cer…
Iată că azi, atingând asfaltul de-atâta tristeţe, mi-a aruncat o coajă de viaţă. Am ridicat-o timid, uitându-mă-n jur, dar nu era nimeni să vadă. Toţi se uitau spre cer şi păreau fericiţi. Şi din norul ce ne acoperea, mii de petale se revărsau asupra noastră. Însă abia când s-au aşternut pe asfalt am recunoscut acele bileţele de dragoste…

Şi i le citesc şi astăzi bătrânului copac. Şi fiecare înţeles, într-o floare sau într-o frunză se-avântă, astfel că, zi de zi, el acoperă totul, încât până şi oraşul pare o scorbură, iar eu, un corb ce-i aprinde lumina…

sunt păsări ce se hrănesc noaptea,
se ascund în oamenii ce rătăcesc pe străzi
şi pe sub haine
cu ciocul
imită bătăile inimii…

Albul purifică. Într-o zi în care nu faci absolut nimic, albul purifică. Soarele te împinge uşor, ca pe un bătrân istovit, să cazi pe băncile din parcuri. Roase de timp, de câini şi fluturi, flori ascuţite de primăvară şi de numele tău…

Vântul mai animă atmosfera apăsatoare, suflă viaţa în stânga şi în dreapta. Razele te ţin prins, captiv, hrănit. Aştepţi primul nor să poţi pleca, să calci numai în umbre, să te duci în întuneric departe. Ce zi frumoasă în care să uiţi cine eşti şi de ce fugi.

În visul meu eram un nor străpuns de razele tale… Până când ţi-am simţit buzele mentolate şoptindu-mi:

- Somnorosule, vrei cafea?…

Astfel, dimineaţa, când deschizi fereastra, mă simt inundat de toate gândurile ce au spălat străzile în timp ce noi dormeam. Aerul rece mă face să fiu precum balonul desprins din mâna ta…

Cel pe care l-ai sărutat pentru ultima oară…

Îmi reiau cafeaua cu mentă… Şi viaţa…

în noaptea asta
câinii nu vor mai urla
străzile vor fi făcute sul
marea îşi va opri valurile
să pot visa liniştit
eclipsa de lună

Toată noaptea m-am gândit la tine dorindu-mi să mişc lumea
cu sentimentele mele de om ce stă la fereastră
şi judecă universul vorbind cu o cană de vin

şi poate că tu dormeai ori tuşeai respingând viaţa
undeva într-o garsonieră de pe splaiul unirii
la parter cât mai departe de stele

însă adineaori când a trecut primul tramvai
am înţeles că veghea mea a luat sfârşit
fiindcă tu te poţi trezi liniştită
întinzându-te ca o pisică
ce s-a visat deasupra oraşului

din cer

cazi

roşu

Pe o plajă de nisipuri goale în puţină apă calci şi-ţi cauţi pământul şi marea printre degete…
Cu călcâiul stâng deschizi viitorul, apăsând în timp, iar dreptul îl ridici, lăsând apa să şteargă-n urmă…

Timpul ne lasă singuri, undeva pe o plajă pustie, până ne uităm pe noi înşine…

Te-am văzut vânt şi mi-ai tulburat reflexia, te-am simţit aici şi m-am întors călcându-mi umbra…
Ce uşor dispar visele când şi în amintiri renunţi. Aşa că m-am uitat.

Plouă iar pe plaja timpului şi nisipurile se strâng…
Mâine tu…

Aerul era atât de plin de viaţă încât nu cutezam să respir, să-l omor…

La început mi-a fost mai greu. Eram prins de o placă străină, ce nu mă purtase nicăieri, niciodată. Atunci teama de a da greş m-a cuprins, iar când mi-a dat drumul, eram deja pe pârtie. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să nu-i ascult pe ceilalţi, aşa că am pus placa drept şi am prins viteză. Încă nu ştiam să mă opresc…

Simţeam adrenalina. Era rece, ca un drog injectat pe fugă. Însă, inevitabilul s-a produs printr-un sărut de gheaţă. Am căzut. Durerile se închideau în frig şi încet mă ridicam singur din fuga nebună. Pentru o clipă am avut aripi adevărate deschise în aerul munţilor… Dar cineva mi le-a frânt şi în locul lor am să găsesc mereu vânătăi şi durerea unui vis neterminat…

Singur am învăţat să merg, să am încredere în mine. Am negat durerea şi am mers mai departe acolo unde în viaţă mă împiedicasem. M-am ridicat ori de câte ori am căzut pentru că nu era un joc al echilibrului, ci un antrenament al minţii în care fiecare ezitare mă îngropa mai mult în zăpadă…

Nu am reuşit să fiu cu placa de snowboard în zbor, dar la sfârşit am putut să mă desprind de gheaţă şi să fiu în aer cât să-mi îndeplinesc scopul: să devin (in)dependent!

prima şi a doua parte

.

…mâine am să-mi amintesc,
dar azi mai vreau să uit puţin…

.

Grele
Sunt nopţile cu stele
Când singur esti
Şi-ai vrea mângâieri
Dulci ca şi ieri
Dar în zadar
Te lupţi amar
Cheia
Vieţii e femeia
Şi numai ea îţi dă ce doreşti
Dar să ştii s-o iubeşti

Femeia, eterna poveste
Nu-ntreba cine este
Şi iubeşte-o mereu

melodie de Titi Botez

E iarăşi iarnă. Şi poate că şi în sufletul tău e la fel. Nu ştiu. Oricum, eu m-am ascuns în flori de gheaţă
şi te privesc în tăcere cum te stingi ca o lumânare la geam…

Şi zâmbetul tău, atât de blajin, mă face să-mi simt trupul ca o scrumieră în care s-au stins prea multe ţigări. Până şi pielea mea pare a unui şarpe, fără
culoare, nici umbră.

Totul a ars iar cenuşa în care călcam e poate a îngerilor căzuţi de frig. Şi din dragoste.

În genunchi scormonesc după a mea dorinţă… şi-ţi calc pe urme. Şi simt ce-ai simţit şi tu…
Încet-încet, o să te nasc pentru întâia oară.
Şi tu vei ţipa, cum ţipă lumina.
Numai pe întuneric…

a nins peste tot
cu fulgi unici, mici de nea,
a nins la mine-n cameră
cu privirea ta

buze de adio, încălziţi-mi trupu’
lună de zăpadă, fură-mi suflu…

floarea prinsă-n gheaţă
nu-mi iubeşte primăvara

Am ucis un nor perfect cu prima talpă în zăpadă. Durerea lui o mai simţeam în frig când suflul meu cobora să se întregească…

În Gara de Nord mulţi oameni pierduţi ce aveau să se regăsească. Mulţi cu placa de snowboard şi fără bilet. Trenul a avut întârziere şi a plecat mult prea târziu ca să am răsăritul pe drum. Am lăsat oraşul în panică şi viscol…

Prin geamul opac de gheaţă vizionam un film în care visul şi dorinţa se întrupau pe nişte foi măzgălite. Şi nu puteam să mă sprijin lângă acest geam. Mersul roţilor de tren a îngheţat în sunet şi vag vedeam două linii ce se uneau undeva, departe.

Din gara de la Predeal am plecat în pas grăbit, pe gheaţă, spre pârtie. Am găsit mai greu de închiriat o placă de snowboard bună. De fapt nici acum nu ştiu dacă a fost bună sau nu, cert e că data viitoare o să-mi iau una pentru stângaci. În momentul în care am urcat cu telecabina am avut emoţii: aerul rece mi-a închis ochii şi am avut pentru o clipă senzaţia că plutesc singur deasupra muntelui. Cu placa în braţe…

Acolo sus m-am oprit să mă uit la munţii cu aspect de carton. Acel decor aproape artificial mi-a pus inevitabila întrebare: oare iar visez? Oare o să mă trezesc a doua zi amintindu-mi unde am fost? În astfel de momente îmi e cel mai greu să disting visul de realitate. Aşa că nu mi-a mai fost frică. Doar frig…

prima şi a treia parte

Tomata mă întreba acum mai mult timp care a fost cel mai frumos cadou de Crăciun. Aş putea să-l aleg pe cel care mi-a plăcut sau pe primul pe care mi-l aduc aminte dar parcă amănuntele nu mai sunt aşa de importante. Mi-au plăcut toate, fie că au fost roboţei care s-au uzat, tancuri teleghidate în războiul din sufragerie sau soldăţeii de plastic ce jucau şah lângă ceaşca de cafea a mamei.

Mereu când primesc un cadou redevin copil…

“Aşează-te comod. Încearcă să nu te gândeşti la nimic.

1) Simţi ce bine e să-ţi placă să trăieşti. Lasă-ţi inima să se simtă liberă, prietene, deasupra şi dincolo de meschinăria problemelor care au atins-o. Cântă ceva din copilărie, încetişor. Închipuie-ţi inima crescând, până ce umple încăperea, apoi casa, cu o lumină albastră, intensă, strălucitoare.

2) Când ajungi aici, începi să simţi prezenţa prietenoasă a Sfinţilor în care credeai când erai copil. Bagă de seamă că ei sunt de faţă, venind din toate colţurile, zâmbind şi dându-ţi încredere şi speranţă în viaţă.

3) Reprezintă-ţi Sfinţii apropiindu-se, punându-şi mâinile pe capul tău, în timp ce-ţi doresc iubire, pace şi comuniune cu lumea…

4) Când această senzaţie este foarte intensă, simţi că lumina albastră e un flux care intră şi iese din tine, ca un râu strălucitor, în curgere. Lumina albastră începe să se răspândească în casă, apoi peste cartier, oraş, ţară şi învăluie lumea într-o imensă sferă albastră. Ea e manifestarea Iubirii Supreme, care se află dincolo de bătăliile de zi cu zi, dar care te întăreşte şi-ţi dă vigoare, energie şi pace.

5) Menţine cât mai mult această lumină răspândită deasupra lumii. Inima îţi este deschisă, răspândind Iubire. Faza aceasta a exerciţiului trebuie să dureze cel puţin cinci minute.

6) Ieşi progresiv din transă şi întoarce-te în realitate. Sfinţii vor rămâne aproape. lumina albastră va continua să strălucească deasupra lumii.

Acest ritual poate şi trebuie să fie făcut de mai multe persoane, e mai bine. În acesc caz, participanţii trebuie să…”

Exerciţiul Sferei Albastre - Jurnalul unui mag, Paulo Coelho

Am primit leapşa de la Cornelia, tocmai sus în pom de unde-mi cerea pagina 123 a primei cărţi de lângă mine. Cu un foşnet ironic s-a deschis. Motivele pentru care nu am terminat de citit această carte sunt “pictate-n stele…“

Cine doreşte poate să preia leapşa, sunt curios să aflu ce cărţi vă înconjoară.

Nu am putut să dorm. E aproape 4 şi ochii-mi sunt blocaţi, întredeschişi ca diafragma aparatului meu vechi. Imagini ireale, arse în întuneric de lumina monitorului. Mi-e frică de zăpada de mâine. Mi-e frică să nu-mi zgârii palmele în fulgii reci, în privirile ascuţite…

Afară vântul îmi aşează zăpada sub picior, s-o apăs uşor cu greutatea unui curios. Sper că nu mă voi întoarce să şterg acest draft…

a doua şi a treia parte

Mi-am vărsat cafeaua pe zăpada albă…
Aş fi fost mai atent dacă nu eram distras de ceasul ce s-a oprit. Trebuia să-mi dea liber la 4, dar văd că mă ţine aici de revelion. Mi-a pus un zâmbet pe faţă şi o petardă în mână să-mi spulber singur visele.
Nici un geam deschis în această clepsidră. M-am vândut pe mai puţin decât în trecut. Cineva întoarce timpul, îl aud acum, în ultima zi, cum învârte de cheiţă şi…
… întoarce clepsidra iar noi ne scurgem ca nisipul pe scări, printre birouri, de la un etaj la altul.
Ne schimbăm prea mult ca să mai vedem că timpul în care am trăit până acum e acelaşi recipient mare şi gol…

Vreau să mă pierd iar în zăpadă şi să mă scufund în ea, să fac bulgări şi să arunc după nori…
Îmi e dor de acel frig care îi face pe oameni să-şi împartă căldura, fie lângă un şemineu, fie la un pahar de vin…

E ceva artificial în Crăciunul meu. Nu e bradul din cutie sau instalaţia ieftină. Nu sunt cadourile luate în grabă şi nici fulgii mici de nea ce se lipesc de geacă. Este altceva…

Timpul îmi trece pe lângă un pendul ruginit. Se agaţă, dar îl las să se zbată, căci în nemurirea lui poate să mă aştepte…
În jurul lui se nasc bule de sentimente, asemeni unor vorbe dulci, de bezea şi ciocolată. Ele pocnesc la firavele-mi atingeri, şi vrând să te mai simt, dispar în închipuirea unui gol de femeie…

Mi-am tăiat ochii cu o rază de soare în zorii zilei. Te vedeam unde nu erai, te atingeam în patul gol. Sângerând a somn, privirea-mi stătea lipsă. Nici în valurile mâinilor nu putem să-mi curăţ visul, iar în solzii lui de inimă neagră pierdeam un meci de poker. Azi-noapte, eu cu paradisul…
Din cafeaua neagră îţi mai sorb gustul, privirea, toate amărui, fără bule mici de zahăr…
Linii ascuţite de rimel îţi ucid zâmbetul ce se frânge roşu pe marginea cănii…

Nu te-am visat, te-am trăit aseară, te-am simţit cum erai ca o maşină de scris în braţele mele, la care scriam cele mai frumoase poezii. Doar când pendulul stătea…

Îngeri de zăpadă se joacă cu iubire,
m-am pierdut privindu-i, a vieţii fulguire…

Inima. Întotdeauna a fost inima… Este dependentă de jumătatea ei. A dat şi anunţ în ziar, caută om cu o jumătate de inimă. Obligatoriu femeie cu sânge cald… Nu ştiu ce să mă fac. Pot oricând să mă împiedic şi să cad într-o depresie.

Probabil, dar vreau un lucru să ştiu: se mai pune zahăr în perfuzie? Pe vremuri era viaţa aşa de dulce…
Şi cu toţii eram bolnavi. Lumea era atât de imperfectă încât era Pământul pe Rai. Şi atunci tot probleme cu inima aveam, respiram prea lent şi iubeam prea repede. Aveam şi miopie, nu puteam să văd fata potrivită. Îmi dădeam seama doar când avea loc impactul, şi doar pe scurt moment. Obişnuia să se ridice şi să plece ţipând că…

Aud când îmi iau palmele de la urechi, dar acum nu pot să fac asta pentru că aveţi radioul pornit. Iar când îl opriţi, vorbiţi dumneavoastră. Ce-mi recomandaţi pentru durerile de cap? Am încercat să-mi scot unele amintiri din minte. Nu ştiam că e atât de dificil, sau că se poate, mai ales că sunt amintiri atât de dureroase. Aţi încercat vreodată cleştele?

Bănuiesc că ştiţi deja de ce sunt aici… Vreau să mă căsătoresc cu oglinda dumneavoastră. Are simţul umorului şi, cel mai important, râde la glumele mele. Apreciez asta foarte mult, mai ales că pe celelalte femei le speriam. Arată exact cum îmi doresc eu să arate şi câteodată îmi aduce aminte de tinereţile mele când pierdeam timpul însuşi. Era brăţara defectă şi nu aveam bani de un ceasornicar iscusit, mai ales de unul gratis.
În capul meu ascundeam adevăratul motiv, dar cred că l-a aflat şi medicul. Doar eram mânjit de amintiri. Nu poţi să scapi de trecut cu săpun. Îmi era milă de ea, arata jalnic şi nu cred că o lua nimeni de nevastă. O biată oglindă de buzunar, cu tatăl medic Ament sărac. Lui îi este ruşine cu ea: oglinda ce a stat în pantalonii atâtor bărbaţi nu poate să reflecte nimic bun în viaţă! Aşa ziceam şi eu, dar când ţi se face milă…

Da, acum o iubesc. Dar a trebuit să-i suport multe! La început ne înţelegeam bine, stăteam mult timp împreună. Stătea cu mine în buzunarul de la spate. Problema era că se spărgea când mă aşezam pe scaun. Nu suportam să o văd în halul ăsta, aşa că o perioadă nu ne-am mai văzut. În fiecare zi îmi zâmbeau altele din aprozar, dar am rămas fidel. Până când am fost pe la ea acasă.
Ea m-a înşelat cu un geam de la primărie. Mi-am dat seama după amprente că nu plecase de mult timp… Nu am putut decât să fug pe scări de mai multe ori şchiopătând. Am ajuns în faţa primăriei şi am aruncat cu o piatră în el. I-a fost fatală. Poliţia a venit repede, fiindcă era acolo deja. Aşa că am fugit iar…
Eram distrus şi lipsit de iubire, singurul lucru pe care puteam să-l mai fac era să mă amestec cu o vitrină. Am stat restul zilei privind-o absurd. Doar aşa mi-am dat seama că nu pot fi cu altcineva şi că am nevoie de ea…
M-am întors la iubirea mea şi-am fost îngrozit s-o văd cojită pe margini. Mă privea cu frică şi striga “pleacă!”, “dispari, criminalule!”. Atunci am privit în jos şi mi-am văzut tăietura de la picior. Călcasem pe oglindă şi nici nu-mi dădusem seama…
Dar acum ştiu că ea e cea cu care vreau să mă însor. Îmi permiteţi?

De atunci nu mai ştiu cum arăt…

Umbra mea, ca o cruce s-a pus peste mormânt. Murise credinţa în ceva etern, s-au uscat şi spinii Lui însângeraţi. Eram un chip teluric acum, o prelungire a pământului şi noroiul părea că mă trage de picioare. Cineva a plâns în aceea noapte, o simţeam în asfaltul ud. Mergeam prin bălţi şi mă scufundam în ele ca-ntr-un cavou al credinţei. Muream, şi doar prin rugăciune puteam să mă ridic…

De multe ori nu am înţeles, de multe ori am căutat un sens. M-am plasat în centrul universului şi tot ce se întâmpla era pentru mine o replică a vieţii, un răspuns al păcatelor. Am fost egoist crezându-mă mai mult decât un simplu om. Sunt doar o biată fiinţă. Nu am aripi să duc povara perfecţiunii…

Ce părere aveţi despre acest blog? Comentaţi, vă rog…

Am deschis ochii înaintea soarelui. Adormisem undeva în trecut şi eram pierdut ca amintire. Am luat autocarul spre Sibiu, lipsit însă de gânduri. Respiram un aer curat, iar în plămâni simţeam un soi de dulce. Adormeam odată cu norii ce tăiau munţii sângerând a ceaţă. Deasă şi groasă, umplea mica şosea şerpuită. Stâncile mi se păreau prea aproape de geam şi îmi sfâşiau emoţiile. Vroiam un Redbull, poate două…
După aproape două ore aveam să cunosc oraşul care mi-a schimbat culoarea ochilor în roşul stins al plăcerilor. Era încă dimineaţă, soarele de-abia trecea deasupra autogării şi eu ajunsesem prea devreme. Am căutat o florărie, m-am rătăcit în oraşul nou, dar nu am găsit nimic. Am aşteptat-o cu un Redbull în mână, ne-am sărutat şi eram deja altul…
M-a luat repede de mână şi într-o fugă jucăuşă vedeam vag clădiri şi monumente. Sincer, nu eram prea atent la arhitectura Sibiului, ci mai mult la zâmbetul oamenilor ce-mi tăiau calea. Şi, evident, la zâmbetul ei permanent, la formele ei ce se pierdeau ca florile pe lângă trotuar. Roşu cu roşu, alb cu alb. Atunci am vrut să-i smulg una, dar m-a oprit. Era oraşul ei, iar eu trebuia să joc după aceste reguli. Ne-am sărutat iar în intersecţie…la fiecare intersecţie!
Am vorbit multe, ne era dor… iar Sibiul era înaintea soarelui!

Îţi laşi frunzele să-l otrăvească în culori de rugină până se întunecă şi clipeşte în unde de iris…

Degeaba te întinzi după mine, tot ca un copac ai să putrezeşti…

Am să-ţi dau înapoi toate aceste raze frumoase de iubire, ce mi le-ai reflectat sub frunze când ele erau verzi. În tine vreau să mă înec, în negrul ochilor tăi să pier pe vecie şi doar tu să-mi umezeşti scoarţa veche amăruie…

Nu ai voie să greşeşti, nu ai voie să trăieşti… Eşti doar un surplus de transpiraţie în efortul omenirii, o picătură pe un şerveţel din coşul de gunoi. Gânduri ce nu erau ale lui sau nu le mai cunoştea…

S-a trezit în beznă, încolăcit şi tuşind. Era gol şi stânca rece îi tăiase pielea, stătea în propriul sânge şi în câţiva milimetri de apă. Frigul îi învineţise carnea, îi slăbise muşchii şi îi umflase tendoanele… Nu vedea nimic. Şi-a pus mâinile pe faţă şi, cu pumnii strânşi, s-a pipăit. Orbitele-i erau pline, nasul era tot o carne moale, urechile la fel… Mâinile s-au deschis şi, într-un ţipăt, degetele au prins capul ca o viperă, muşcând cu poftă tâmplele. Pipăindu-se astfel, în ţipătul pe care nu şi-l auzea, simţi o piele fină, udă, probabil sânge, fără păr,iar în creştet ceva scobit… Exact ca un şarpe cu capul tăiat se mişca zvârcolit la propriile atingeri. Durerea mereu l-a ambiţionat, normal, doar că acum durerea era peste puterile sale. S-a ridicat şi ca un orb lovea pereţii, neputincios să-şi imagineze ce se întâmplase, sau, mai important, unde era.

Simţea cum se sufocă, plămânii lui se îmbibau cu apa din spaţiul restrâns. Auzea picături, dar nu şi propria voce. Panicat, a început să respire tot aerul, dându-şi seama că era într-o peşteră. Nu i-a trecut viaţa prin faţa ochilor cum era normal, nici nu avea ce viziona. În schimb, agitat, caută gaura pe unde a intrat. Trebuia să fie o gaură. Dar nu era nimic pentru unul ca el. În dureri cumplite şi deschideri de gură mute, încerca să-si aducă aminte cuvintele exacte, să nu greşească, pentru că nu mai avea mult timp de trăit. Degeaba se chinuia… orbul nu vede, surdul nu te aude, mutul nu-ţi zice nimic… iar omul fără credinţă degeaba se roagă cu voce tare.

Instinctul vine din tine, dintr-un gând purificat cu propriul sânge…

Atunci, cu mâinile lui ferme, a început să apese pe creştet într-un geamăt de durere. Astfel, ţipătul lui a ieşit prin porii pereţilor care vibrau… Luându-şi mâinile de la ochi, nu mai simţi nimic.
Orbit de o lumină constantă, încerca să meargă, dar nu atingea pământul. Era un sentiment de plutire, pe care Michael l-a mai avut odată, la antrenamentul de iniţiere. Profesorul i-a învăţat să se dedice sufletului, să scape de corp şi să leviteze. A reuşit doar o dată, dar a fost imediat trezit din cauza complicaţiilor apărute în viaţa reală. Era prea nehotărât şi nesăbuit pentru a se putea împlini.
Când deschise ochii, era deja în elicopter. Primul elicopter. Tom tocmai îi spunea pe cine urmăreau, când a avut acel sentiment de deja-vu. Ştia ce urma să se întâmple, ce urma să zică pilotul, ce vroia să zică Tom…
- Ce dracu e cu tine azi?
- Nimic, doar amintiri… Michael s-a uitat la ceas atunci şi număra minutele până când aveau să se prăbuşească. Cu un zâmbet subtil îşi aranja cravata. Tom s-a prins că era ceva în neregulă. Michael nu transpira deloc. Pielea îi era rece şi străvezie…
- Vrei un serveţel? zise Tom ştergându-şi fruntea încruntată.
Atunci Michael nu a zis nimic. Simţea zgomotul repetitiv al elicelor, rezonanţa elicopterului trecându-i prin corp ca un şoc electric. În acel moment, în care timpul stă pe loc, momentul în care întorci clepsidra, îţi vin tot felul de idei…
Şi s-a paraşutat.

nudul e pielea minţii

Am închis în mine cărţi cu pagini arse, pagini ce nu aprind decât ţigări. Am stat în fum până literele s-au topit şi au căzut, numai numele tău mai rămăsese, aşteptând să fie citit şi recitit. Şi a fost… Şi şi-a pierdut înţelesul. Pe urmă, cu pumnu-n pahar am încercat să te beau, dar m-am tăiat. Am lăsat un serveţel lângă lumânare, să ardă astfel şi iubirea mea puţin. Dar tu în flăcări parfumate erai goală, fadă şi disperată. Apoi, într-un zbor de pasăre târzie mi-ai rupt cerul cu ale tale unghii roşii. Şi-am plâns în pâlnia ta, m-am scurs odată cu ploaia de afară, am luat şerveţelul şi am plecat. Pe el ţi-am scris ceva:
Poţi să iubeşti şi-un cub de gheaţă şi să-l topeşti în a ta mână, dar când îţi vei deschide palma…

slideshow sau poze

Un oraş trecut prin mine ca un trandafir de foc, încă arde o iubire, pentru el, sălbatic loc…

Am plecat spre Sibiu purtând doar de un sentiment al regăsirii. Am lăsat totul în praf şi vineri am făcut pe cineva să plângă. Eram deja pe drum… Vroiam o aventură, un oraş în care să mă pierd, plin de suspans, cu buze moi şi reci biserici. Pe drum am luat cu mine numai gânduri, fără cărţi despre existenţă, fără muzică de adorat… M-am luat pe mine, cu problemele şi rebusurile vieţii de completat. Simţeam asfaltul cum crapă sub greutatea lor…

Privind sec prin geam nu reuşeam decât să stârnesc zâmbetele unor fete ce nu-şi citeau cărţiile din mână. Le ignoram, nu înţelegeam de ce ele pot privi viaţa cu un alt zâmbet, altul decât cel fals. Nu le-am zis nimic, deşi se tot băgau în seamă. Eu nu citesc ziarele oamenilor şi categoric nu mă joc cu ei. Vroiam să fiu singurul ce doarme…

Timpul se scurgea mai încet decât razele lunii şi eu aveam o noapte fără vis. Ştiam că în dimineaţă mă voi trezi flămând după ea şi vom mânca undeva împreună din aceeaşi pizza, la un restaurant din centru. Gândurile m-au ţinut treaz în alt oraş, dar totuşi mai aproape decât eram cu zile-n urmă…

De ziua României aş fi vrut ca parcul Carol să fie gol. Gol de politicieni şi oameni falşi, aduşi de propriile interese să păteze în culori un monument ce gri şi trist ne este…

89 de ani de Unitate între români…

Artificii şi spectacol, brazi de fier în soare… La mulţi ani România!