Clădirile îmi ascund apusul sub culori reci, gri. Prin ferestre, doar un zâmbet de-ar mai fi, aş putea să-ţi suflu norii, ca de ziua ta, stele încoronate să se stingă…
Un ochi albastru îmi plânge greşelile pe străzi murdare. Am pierdut trecutul. Undeva prin buzunar, am găsit mărunt.
Ridic privirea şi văd fotograful. Zâmbesc pentru o clipă, cât durează poza, închid ochii şi rătăcesc oraşul.
Nori deasupra unei minţi îngândurate…
sunt păsări ce se hrănesc noaptea,
se ascund în oamenii ce rătăcesc pe străzi
şi pe sub haine
cu ciocul
imită bătăile inimii…
în noaptea asta
câinii nu vor mai urla
străzile vor fi făcute sul
marea îşi va opri valurile
să pot visa liniştit
eclipsa de lună
Pe o plajă de nisipuri goale în puţină apă calci şi-ţi cauţi pământul şi marea printre degete…
Cu călcâiul stâng deschizi viitorul, apăsând în timp, iar dreptul îl ridici, lăsând apa să şteargă-n urmă…
Timpul ne lasă singuri, undeva pe o plajă pustie, până ne uităm pe noi înşine…
Te-am văzut vânt şi mi-ai tulburat reflexia, te-am simţit aici şi m-am întors călcându-mi umbra…
Ce uşor dispar visele când şi în amintiri renunţi. Aşa că m-am uitat.
Plouă iar pe plaja timpului şi nisipurile se strâng…
Mâine tu…
E iarăşi iarnă. Şi poate că şi în sufletul tău e la fel. Nu ştiu. Oricum, eu m-am ascuns în flori de gheaţă
şi te privesc în tăcere cum te stingi ca o lumânare la geam…
Şi zâmbetul tău, atât de blajin, mă face să-mi simt trupul ca o scrumieră în care s-au stins prea multe ţigări. Până şi pielea mea pare a unui şarpe, fără
culoare, nici umbră.
Totul a ars iar cenuşa în care călcam e poate a îngerilor căzuţi de frig. Şi din dragoste.
În genunchi scormonesc după a mea dorinţă… şi-ţi calc pe urme. Şi simt ce-ai simţit şi tu…
Încet-încet, o să te nasc pentru întâia oară.
Şi tu vei ţipa, cum ţipă lumina.
Numai pe întuneric…
a nins peste tot
cu fulgi unici, mici de nea,
a nins la mine-n cameră
cu privirea ta
buze de adio, încălziţi-mi trupu’
lună de zăpadă, fură-mi suflu…
floarea prinsă-n gheaţă
nu-mi iubeşte primăvara
Ca moliile ne înfigem
cu toţii-n fericire,
o clipă de iubire,
şi ne stingem în lumină.
Dar eu sunt pasăre divină…
De ce zborul nu mi-e drept?
Aripi tot mai bat în mine…
dar inima-mi păleşte-n piept.
Un dor mă cheamă
în lumină
…
Tristeţe, zboară unde ploile nu-s lacrimi,
cât dragostea într-o aripă-mi va bate…
Căci iată, mă rătăcesc în tine
cum pielea descuamată se-ascunde în covor,
cum cerul plin de păsări
s-acoperă de nori…
Din tot ce n-am trăit,
tu, noapte ce-ai rămas,
ascunde-te-n oglindă
şi mori în lipsa mea,
praf spânzurat de grindă!…
Decupat mă simt în degetele tale, foarfece ascuţite de minciuni…
Pe un perete alb, văruit de oameni naivi ce ca mine credeau în ceva frumos, arunc cerneala. Timpul se scurge invers…
Formele ei se rup şi nu mai văd o floare.
Ultimele sărutări au fost spini, şi nu petale, dar tot roşu m-am simţit…
Soarele-şi deschide ochiul în umbra munţilor, iar clipind, copacii-n vânt mă mişcă şi pe mine…
Pe iarba minţii, bătătorită de paşii tăi profunzi şi goi, stau în ploaie, printre lacrimile dimineţii…
Doare un apus s-aştept de unul singur. Am să te uit prin stele…
Umăr gol de floare smulsă,
Tu de rouă eşti pătrunsă…
Laşi petalele să-ţi cadă,
Lumea-ncepe să te vadă*
Deschide-ţi buze moi ce n-am gustat vreodată, nici pe alt chip, nici pe vreo fată…
Nasturi de pe tine vor începe să mai cadă, golind o floare de păcate…
spini ce dor plăcut, şi înţeapă pân’ la sânge, azi eu nu-i mai simt
pe trupul tău. Hai plânge…
Lacrimi ce ating podeaua, răsună furtunos, afară începe o ploaie,
dar eu rămân… tot jos.
Mai stai mult să nu te văd?… Doar ochii-ţi mai aud clipind în liniştea deplină. Dă-mi haina grea şi gri, ce te apasă spre pământ, respiră ca şi mine, alb de dragoste arzând…
Deschide-te şi-n toamnă, chiar dacă este frig, lipeşte-te de mine, să nu mai ştim nimic…
|
