Tristeţe, zboară unde ploile nu-s lacrimi,
cât dragostea într-o aripă-mi va bate…
Căci iată, mă rătăcesc în tine
cum pielea descuamată se-ascunde în covor,
cum cerul plin de păsări
s-acoperă de nori…
Din tot ce n-am trăit,
tu, noapte ce-ai rămas,
ascunde-te-n oglindă
şi mori în lipsa mea,
praf spânzurat de grindă!…
Decupat mă simt în degetele tale, foarfece ascuţite de minciuni…
Pe un perete alb, văruit de oameni naivi ce ca mine credeau în ceva frumos, arunc cerneală. Timpul se scurge invers…
Formele ei se rup şi nu mai văd o floare.
Ultimele sărutări au fost spini, şi nu petale, dar tot roşu m-am simţit…
Picuri printre stele
ulciorul plin de lacrimi -
varsă-ţi trecutul.
Ochiul se închide -
înăuntru-i un om.
Strâng în palmă
firul vieţii mele -
moarte timpurie.
Deschide-ţi buze moi ce n-am gustat vreodată, nici pe alt chip, nici pe vreo fată…
Nasturi de pe tine vor începe să mai cadă, golind o floare de păcate…
spini ce dor plăcut, şi înţeapă pân’ la sânge, azi eu nu-i mai simt
pe trupul tău. Hai plânge…
Lacrimi ce ating podeaua, răsună furtunos, afară începe o ploaie,
dar eu rămân… tot jos.
Crin ce străpunge-a mea privire
Crimei ce-o comiţi zâmbind…
Toamnă pentru toţi cei care
Gri se vor simţi iubind…
Nu credeam c-o să mai vii!
În glasul surd al frunzei azi eu m-am oprit să mor. Rupt-am din tine raze ce m-au imaginat cărămiziu…
Harpe de smoală unduiesc somnul meu în cădere, ating şi zgârie pereţi însângeraţi de atâtea ploi.
Ochiul tău închis, o pană de toamnă ce-mi scria odată, acum puţin se pare să clipească…
Drum lung această viaţă, drumul frunzei căzătoare.
Glas de lună ce-mi apasă alb pe piele, rece timp de pierdut ale noastre ore-n stele…
În aşa frig de lume te-am găsit pe-un pat de rouă, aduci căldură alor mele priviri lungi…
Un sărut de amintire am să-l uit căci nu ţi-am dat
o stea căzătoare să mă vezi cum pier…
Dragostea e un sărut pe coapsa ta când nu pot spune te iubesc… Degetele-mi sapă în cearceaf modelul trupului tău cu atingeri zgâriate. Un singur trup ce se devorează pe sine…
Lacrimile sfâşie ochiul unui trandafir, dar sângele umple mâna celui ce îndrăzneşte să-l aibă…
Când bobul de ploaie se spărgea de ale tale pleoape arse ştiam că sunt un fum rămas să se risipească…
Azi e toamnă în mine, în ochi plouă, în gură îmi cad frunze şi părul îmi e suflat de o şoaptă ce nu mă mai vrea. Mă îngrop în ţipetele tale.
Dar mâine mai e o zi… şi azi e doar un sfârşit.
Degeaba zâmbesc, buzele-mi sunt căzute.
Confund pielea ta cu un miez de pâine, întărit, în care nu-mi pot înfige degetele. Şi dinţii îmi sunt prea slabi.
Am rămas cerşetorul tristeţii, flămând după puţină hrană a sufletului. Un sărut de mai apuc, trăiesc şi până maine…
Şi acum îmi amintesc un contopit gheţar de stele ce nu se văd de a ta apă tulbure.
Picioarele tale nu vor degera în vis ci ude se vor scurge prin mine când sunt preşul din baie.
Mă ascund în coji de alune să nu te văd dimineaţa când eşti goală.
Părul tău, o floare neînţeleasă printre atâtea forme fixe. Pereţii plâng după oglinda ta…
mintea unui om, o hârtie fără colţuri
Degetele formau o floare căreia îi rupeam petalele cu dinţii.
Mâinile se strâng în jurul capului, il comprimă până se pierde printre amprente…
Cafeaua cu aromă de mentă îmi limpezeşte ochiul adormit…
|
