Lipsa ta e o rană din care eu mă strâng sub forma unei dureri. Intunericul îmi străbate prin pleoape un cerc de stele.

Simt cum umbra îmi moare. Greutatea ei mă trage spre tine, între crăpăturile buzelor, îngropat.

Fata pe care o tot visez îmi şopteşte numele tău, ca şi cum ar vrea să mă repare. Dar ochii tăi mi-au fost muşcături arzânde-n inimă…

Trandafirul tău cu spini, tras prin buzele mele, a scos cele mai frumose nuanţe de roşu…

Dragostea priveşte un om plângând în petale, disperat să-şi arate lacrimile oricui. Mâini goale ce aşteaptă ploaia…

Ea încă mai dansează unui nor în care mi se termină visele.

Mă plimb cu degetele de la mână printre degetele tale de la picior. Un zâmbet încuiat de buze…

Încrederea e un cuţit pe care-l pui jos ştiind că într-o zi vei călca în el.

Ce e suferinţa dacă nu ultima clipă din ultimul moment? Liniştea deplină înainte de ţipăt…

A fost răceala cuţitului în dimineţile cu ceai şi unt.

Umblu cusut între degete prin iarbă. Nu am voie să te ridic gândurilor. Mă vor rupe într-unul mai bun.

Şi gustul e bolnav…

Privim lucrurile altfel.

Acelaşi drum, dar nu aceeaşi clipă, tu-mi zâmbeşti mereu.

Un sărut, o dulce revedere, un adio ascuns.

Un pas inutil când totul stă pe loc.

Aş dori să te gust puţin câte puţin, până la infinit.

Dar, ţi-am spus, văd totul diferit…

Clădirile îmi ascund apusul sub culori reci, gri. Prin ferestre, doar un zâmbet de-ar mai fi, aş putea să-ţi suflu norii, ca de ziua ta, stele încoronate să se stingă…

Un ochi albastru îmi plânge greşelile pe străzi murdare. Am pierdut trecutul. Undeva prin buzunar, am găsit mărunt.

Ridic privirea şi văd fotograful. Zâmbesc pentru o clipă, cât durează poza, închid ochii şi rătăcesc oraşul.

Nori deasupra unei minţi îngândurate…

sunt păsări ce se hrănesc noaptea,
se ascund în oamenii ce rătăcesc pe străzi
şi pe sub haine
cu ciocul
imită bătăile inimii…

în noaptea asta
câinii nu vor mai urla
străzile vor fi făcute sul
marea îşi va opri valurile
să pot visa liniştit
eclipsa de lună

Pe o plajă de nisipuri goale în puţină apă calci şi-ţi cauţi pământul şi marea printre degete…
Cu călcâiul stâng deschizi viitorul, apăsând în timp, iar dreptul îl ridici, lăsând apa să şteargă-n urmă…

Timpul ne lasă singuri, undeva pe o plajă pustie, până ne uităm pe noi înşine…

Te-am văzut vânt şi mi-ai tulburat reflexia, te-am simţit aici şi m-am întors călcându-mi umbra…
Ce uşor dispar visele când şi în amintiri renunţi. Aşa că m-am uitat.

Plouă iar pe plaja timpului şi nisipurile se strâng…
Mâine tu…

.

mâine am să-mi amintesc,
dar azi mai vreau să uit puţin

.

E iarăşi iarnă. Şi poate că şi în sufletul tău e la fel. Nu ştiu. Oricum, eu m-am ascuns în flori de gheaţă
şi te privesc în tăcere cum te stingi ca o lumânare la geam.

Şi zâmbetul tău, atât de blajin, mă face să-mi simt trupul ca o scrumieră în care s-au stins prea multe ţigări. Până şi pielea mea pare a unui şarpe, fără culoare, nici umbră.

Totul a ars iar cenuşa în care călcam e poate a îngerilor căzuţi de frig. Şi din dragoste.

În genunchi scormonesc după a mea dorinţă… şi-ţi calc pe urme. Şi simt ce-ai simţit şi tu.
Încet-încet, o să te nasc pentru întâia oară.
Şi tu vei ţipa, cum ţipă lumina.

Numai pe întuneric.

a nins peste tot
cu fulgi unici, mici de nea,
a nins la mine-n cameră
cu privirea ta

buze de adio, încălziţi-mi trupu’
lună de zăpadă, fură-mi suflu…

floarea prinsă-n gheaţă
nu-mi iubeşte primăvara

nudul e pielea minţii

]]> http://alexandrog.wordpress.com/2007/12/05/nud/feed/ 4 Alexandrog http://alexandrog.wordpress.com/2007/11/28/molii/ http://alexandrog.wordpress.com/2007/11/28/molii/#comments Tue, 27 Nov 2007 22:53:14 +0000 Alex http://alexandrog.wordpress.com/2007/11/28/molii/ ]]>

Ca moliile ne înfigem

cu toţii-n fericire,

o clipă de iubire

să ne stingem în lumină.

Dar eu sunt pasăre divină…

De ce zborul nu mi-e drept?

Aripi tot mai bat în mine…

dar inima-mi păleşte-n piept.

Un dor mă cheamă

în lumină

…