Te poţi pierde în ochii cuiva. Dar mai rău, te poţi pierde în ochii tăi…

Ne naştem singuri, murim singuri. Aparent trăim împreună…

Viaţa va găsi mereu un mod original de a te surprinde. De multe ori va fi şi neplăcut.

Oamenii sunt oameni şi nimic mai mult.

Orice decizie vei lua, va fi una greşită. Doar din teama de a nu greşi.

Nu există pedepse, ci doar consecinţe.

Prietenii sunt călători fără bilet în trenul vieţii. Doar tu mergi până la capăt…

Atunci când îţi merge bine, pregăteşte-te pentru ce-i mai rău.

Sunt ceea ce gândesc atunci când nu-mi controlez gândurile.

Visul e singurul din care pot să mă trezesc speriat, zicând a fost doar un vis…

Dezamăgirea vine din partea celor dragi, dar mai ales din partea ta. Iubirea la fel.

Încrederea e un lucru periculos, deoarece deschide inimi prea fragile.

Odată rupte, minţile nu mai pot fi cusute.

Am Fost Noi Fericiţi? Hai Spune.

Clădirile îmi ascund apusul sub culori reci, gri. Prin ferestre, doar un zâmbet de-ar mai fi, aş putea să-ţi suflu norii, ca de ziua ta, stele încoronate să se stingă…

Un ochi albastru îmi plânge greşelile pe străzi murdare. Am pierdut trecutul. Undeva prin buzunar, am găsit mărunt.

Ridic privirea şi văd fotograful. Zâmbesc pentru o clipă, cât durează poza, închid ochii şi rătăcesc oraşul.

Nori deasupra unei minţi îngândurate…n

Încercând infinitul cu tine în gând…

ultima clipă din primul vis…

În visul meu eram un nor străpuns de razele tale… Până când ţi-am simţit buzele mentolate şoptindu-mi:

- Somnorosule, vrei cafea?…

Astfel, dimineaţa, când deschizi fereastra, mă simt inundat de toate gândurile ce au spălat străzile în timp ce noi dormeam. Aerul rece mă face să fiu precum balonul desprins din mâna ta…

Cel pe care l-ai sărutat pentru ultima oară…

Îmi reiau cafeaua cu mentă… Şi viaţa…

Toată noaptea m-am gândit la tine dorindu-mi să mişc lumea
cu sentimentele mele de om ce stă la fereastră
şi judecă universul vorbind cu o cană de vin

şi poate că tu dormeai ori tuşeai respingând viaţa
undeva într-o garsonieră de pe splaiul unirii
la parter cât mai departe de stele

însă adineaori când a trecut primul tramvai
am înţeles că veghea mea a luat sfârşit
fiindcă tu te poţi trezi liniştită
întinzându-te ca o pisică
ce s-a visat deasupra oraşului

din cer

cazi

roşu

Aerul era atât de plin de viaţă încât nu cutezam să respir, să-l omor…

La început mi-a fost mai greu. Eram prins de o placă străină, ce nu mă purtase nicăieri, niciodată. Atunci teama de a da greş m-a cuprins, iar când mi-a dat drumul, eram deja pe pârtie. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să nu-i ascult pe ceilalţi, aşa că am pus placa drept şi am prins viteză. Încă nu ştiam să mă opresc…

Simţeam adrenalina. Era rece, ca un drog injectat pe fugă. Însă, inevitabilul s-a produs printr-un sărut de gheaţă. Am căzut. Durerile se închideau în frig şi încet mă ridicam singur din fuga nebună. Pentru o clipă am avut aripi adevărate deschise în aerul munţilor… Dar cineva mi le-a frânt şi în locul lor am să găsesc mereu vânătăi şi durerea unui vis neterminat…

Singur am învăţat să merg, să am încredere în mine. Am negat durerea şi am mers mai departe acolo unde în viaţă mă împiedicasem. M-am ridicat ori de câte ori am căzut pentru că nu era un joc al echilibrului, ci un antrenament al minţii în care fiecare ezitare mă îngropa mai mult în zăpadă…

Nu am reuşit să fiu cu placa de snowboard în zbor, dar la sfârşit am putut să mă desprind de gheaţă şi să fiu în aer cât să-mi îndeplinesc scopul: să devin (in)dependent!

prima şi a doua parte

Vreau să mă pierd iar în zăpadă şi să mă scufund în ea, să fac bulgări şi să arunc după nori…
Îmi e dor de acel frig ce îi face pe oameni să-şi împartă căldură, fie lângă un şemineu, fie la un pahar de vin…

E ceva artificial în Crăciunul meu. Nu e bradul din cutie sau instalaţia ieftină. Nu sunt cadourile luate în grabă şi nici fulgii mici de nea ce se lipesc de geacă. Este altceva…

Ce părere aveţi despre acest blog?

prima parte

Am deschis ochii înaintea soarelui. Adormisem undeva în trecut şi eram pierdut ca amintire. Am luat autocarul spre Sibiu, lipsit însă de gânduri. Respiram un aer curat, iar în plămâni simţeam un soi de dulce. Adormeam odată cu norii ce tăiau munţii sângerând a ceaţă. Deasă şi groasă, umplea mica şosea şerpuită. Stâncile mi se păreau prea aproape de geam şi îmi sfâşiau emoţiile. Vroiam un Redbull, poate două…

După aproape două ore aveam să cunosc oraşul care mi-a schimbat culoarea ochilor în roşul stins al plăcerilor. Era încă dimineaţă, soarele de-abia trecea deasupra autogării şi eu ajunsesem prea devreme. Am căutat o florărie, m-am rătăcit în oraşul nou, dar nu am găsit nimic. Am aşteptat-o cu un Redbull în mână, ne-am sărutat şi eram deja altul…

M-a luat repede de mână şi într-o fugă jucăuşă vedeam vag clădiri şi monumente. Sincer, nu eram prea atent la arhitectura Sibiului, ci mai mult la zâmbetul oamenilor ce-mi tăiau calea. Şi, evident, la zâmbetul ei permanent, la formele ei ce se pierdeau ca florile pe lângă trotuar. Roşu cu roşu, alb cu alb. Atunci am vrut să-i smulg una, dar m-a oprit. Era oraşul ei, iar eu trebuia să joc după aceste reguli. Ne-am sărutat iar în intersecţie… la fiecare intersecţie!

Am vorbit multe, ne era dor…