Clădirile îmi ascund apusul sub culori reci, gri. Prin ferestre, doar un zâmbet de-ar mai fi, aş putea să-ţi suflu norii, ca de ziua ta, stele încoronate să se stingă…

Un ochi albastru îmi plânge greşelile pe străzi murdare. Am pierdut trecutul. Undeva prin buzunar, am găsit mărunt.

Ridic privirea şi văd fotograful. Zâmbesc pentru o clipă, cât durează poza, închid ochii şi rătăcesc oraşul.

Nori deasupra unei minţi îngândurate…

Încercând infinitul cu tine în gând…

ultima clipă din primul vis…

În visul meu eram un nor străpuns de razele tale… Până când ţi-am simţit buzele mentolate şoptindu-mi:

- Somnorosule, vrei cafea?…

Astfel, dimineaţa, când deschizi fereastra, mă simt inundat de toate gândurile ce au spălat străzile în timp ce noi dormeam. Aerul rece mă face să fiu precum balonul desprins din mâna ta…

Cel pe care l-ai sărutat pentru ultima oară…

Îmi reiau cafeaua cu mentă… Şi viaţa…

Toată noaptea m-am gândit la tine dorindu-mi să mişc lumea
cu sentimentele mele de om ce stă la fereastră
şi judecă universul vorbind cu o cană de vin

şi poate că tu dormeai ori tuşeai respingând viaţa
undeva într-o garsonieră de pe splaiul unirii
la parter cât mai departe de stele

însă adineaori când a trecut primul tramvai
am înţeles că veghea mea a luat sfârşit
fiindcă tu te poţi trezi liniştită
întinzându-te ca o pisică
ce s-a visat deasupra oraşului

din cer

cazi

roşu

Aerul era atât de plin de viaţă încât nu cutezam să respir, să-l omor…

La început mi-a fost mai greu. Eram prins de o placă străină, ce nu mă purtase nicăieri, niciodată. Atunci teama de a da greş m-a cuprins, iar când mi-a dat drumul, eram deja pe pârtie. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să nu-i ascult pe ceilalţi, aşa că am pus placa drept şi am prins viteză. Încă nu ştiam să mă opresc…

Simţeam adrenalina. Era rece, ca un drog injectat pe fugă. Însă, inevitabilul s-a produs printr-un sărut de gheaţă. Am căzut. Durerile se închideau în frig şi încet mă ridicam singur din fuga nebună. Pentru o clipă am avut aripi adevărate deschise în aerul munţilor… Dar cineva mi le-a frânt şi în locul lor am să găsesc mereu vânătăi şi durerea unui vis neterminat…

Singur am învăţat să merg, să am încredere în mine. Am negat durerea şi am mers mai departe acolo unde în viaţă mă împiedicasem. M-am ridicat ori de câte ori am căzut pentru că nu era un joc al echilibrului, ci un antrenament al minţii în care fiecare ezitare mă îngropa mai mult în zăpadă…

Nu am reuşit să fiu cu placa de snowboard în zbor, dar la sfârşit am putut să mă desprind de gheaţă şi să fiu în aer cât să-mi îndeplinesc scopul: să devin (in)dependent!

prima şi a doua parte

Vreau să mă pierd iar în zăpadă şi să mă scufund în ea, să fac bulgări şi să arunc după nori…
Îmi e dor de acel frig care îi face pe oameni să-şi împartă căldura, fie lângă un şemineu, fie la un pahar de vin…

E ceva artificial în Crăciunul meu. Nu e bradul din cutie sau instalaţia ieftină. Nu sunt cadourile luate în grabă şi nici fulgii mici de nea ce se lipesc de geacă. Este altceva…

Îngeri de zăpadă se joacă cu iubire,
m-am pierdut privindu-i, a vieţii fulguire…

Ce părere aveţi despre acest blog? Comentaţi, vă rog…

Am deschis ochii înaintea soarelui. Adormisem undeva în trecut şi eram pierdut ca amintire. Am luat autocarul spre Sibiu, lipsit însă de gânduri. Respiram un aer curat, iar în plămâni simţeam un soi de dulce. Adormeam odată cu norii ce tăiau munţii sângerând a ceaţă. Deasă şi groasă, umplea mica şosea şerpuită. Stâncile mi se păreau prea aproape de geam şi îmi sfâşiau emoţiile. Vroiam un Redbull, poate două…
După aproape două ore aveam să cunosc oraşul care mi-a schimbat culoarea ochilor în roşul stins al plăcerilor. Era încă dimineaţă, soarele de-abia trecea deasupra autogării şi eu ajunsesem prea devreme. Am căutat o florărie, m-am rătăcit în oraşul nou, dar nu am găsit nimic. Am aşteptat-o cu un Redbull în mână, ne-am sărutat şi eram deja altul…
M-a luat repede de mână şi într-o fugă jucăuşă vedeam vag clădiri şi monumente. Sincer, nu eram prea atent la arhitectura Sibiului, ci mai mult la zâmbetul oamenilor ce-mi tăiau calea. Şi, evident, la zâmbetul ei permanent, la formele ei ce se pierdeau ca florile pe lângă trotuar. Roşu cu roşu, alb cu alb. Atunci am vrut să-i smulg una, dar m-a oprit. Era oraşul ei, iar eu trebuia să joc după aceste reguli. Ne-am sărutat iar în intersecţie…la fiecare intersecţie!
Am vorbit multe, ne era dor… iar Sibiul era înaintea soarelui!

Îţi laşi frunzele să-l otrăvească în culori de rugină până se întunecă şi clipeşte în unde de iris…

Degeaba te întinzi după mine, tot ca un copac ai să putrezeşti…

Am să-ţi dau înapoi toate aceste raze frumoase de iubire, ce mi le-ai reflectat sub frunze când ele erau verzi. În tine vreau să mă înec, în negrul ochilor tăi să pier pe vecie şi doar tu să-mi umezeşti scoarţa veche amăruie…

slideshow sau poze

Un oraş trecut prin mine ca un trandafir de foc, încă arde o iubire, pentru el, sălbatic loc…

Am plecat spre Sibiu purtând doar de un sentiment al regăsirii. Am lăsat totul în praf şi vineri am făcut pe cineva să plângă. Eram deja pe drum… Vroiam o aventură, un oraş în care să mă pierd, plin de suspans, cu buze moi şi reci biserici. Pe drum am luat cu mine numai gânduri, fără cărţi despre existenţă, fără muzică de adorat… M-am luat pe mine, cu problemele şi rebusurile vieţii de completat. Simţeam asfaltul cum crapă sub greutatea lor…

Privind sec prin geam nu reuşeam decât să stârnesc zâmbetele unor fete ce nu-şi citeau cărţiile din mână. Le ignoram, nu înţelegeam de ce ele pot privi viaţa cu un alt zâmbet, altul decât cel fals. Nu le-am zis nimic, deşi se tot băgau în seamă. Eu nu citesc ziarele oamenilor şi categoric nu mă joc cu ei. Vroiam să fiu singurul ce doarme…

Timpul se scurgea mai încet decât razele lunii şi eu aveam o noapte fără vis. Ştiam că în dimineaţă mă voi trezi flămând după ea şi vom mânca undeva împreună din aceeaşi pizza, la un restaurant din centru. Gândurile m-au ţinut treaz în alt oraş, dar totuşi mai aproape decât eram cu zile-n urmă…

De ziua României aş fi vrut ca parcul Carol să fie gol. Gol de politicieni şi oameni falşi, aduşi de propriile interese să păteze în culori un monument ce gri şi trist ne este…

89 de ani de Unitate între români…

Artificii şi spectacol, brazi de fier în soare… La mulţi ani România!

up the stairs

you fall in love

Mi-e dor de toate toamnele noastre. Mi-e atât de dor încât, de dragul tău, în clipa asta îmi închipui că sunt un parc. Unul care în loc de copaci are oameni. Iar aceştia, pe măsură ce-i văd, se transformă în cuvinte. Iar eu alerg de la unul la altul şi caut un înţeles. Vreau să ştiu de unde ai apărut. Unde te-ai dus şi cui m-ai lăsat. Şi deşi e seară şi mi-e frig, cu tâmplele-mi albe te simt aproape. Simt că eşti tot aici, în parcul meu, în parcul nostru. Poate că eşti deasupra, ţuguindu-ţi buzele în umbra norilor, ori respirându-mi în ceafă. Simt asta după cum frunzele, pe măsură ce le sărut, se îngălbenesc şi se aştern la închipuitele tale picioare. Doar pentru ca tălpile să poată purta atâta iubire neîmplinită…

Altădată coboram treptele fără să mă uit, ştiind că eşti… Dar poate că tu nu mai eşti. Cineva te-a iubit mai mult şi te-a luat…

Tristă toamnă ai adus în mine. M-ai lăsat singur, precum ţigara aruncată-ntre pietre, ce se consumă doar când vântul oftează. Ori precum acest trandafir ofilit, pe care-l port prin viaţă, în speranţa că dâra de sânge pe care i-am lăsat-o, nu se va usca decât când îl va atinge pe gură…

Iubindu-te clipind, precum frunzele…

Ca moliile ne înfigem

cu toţii-n fericire,

o clipă de iubire,

şi ne stingem în lumină.

Dar eu sunt pasăre divină…

De ce zborul nu mi-e drept?

Aripi tot mai bat în mine…

dar inima-mi păleşte-n piept.

Un dor mă cheamă

în lumină

…

Aştept lumini să cadă pe umbrele din noi,

monumente vechi uitate ale unor morţi eroi…

monumentul ascuns

minţit de ochiul tristeţii
ca un vultur ce aşteptă omul să moară
crud

Tristeţe, zboară unde ploile nu-s lacrimi,

cât dragostea într-o aripă-mi va bate…

Căci iată, mă rătăcesc în tine

cum pielea descuamată se-ascunde în covor,

cum cerul plin de păsări

s-acoperă de nori…

Din tot ce n-am trăit,

tu, noapte ce-ai rămas,

ascunde-te-n oglindă

şi mori în lipsa mea,

praf spânzurat de grindă!…

Am vrut să-ţi fiu o frunză, din ramuri de iubire,

dar am ruginit cu timpul.

Cum de mine ai să te scuturi, culorile…

waiting for the miracle to come…

Adio frunze verzi, iubiri mărunte şi intense… Moarte sunteţi toate pentru mine. Dar culori mă mai iubesc, le văd în parc zâmbind de jos, cerându-mi visul să-l cobor. Vânt ce rupe liniştea, du-mă cu ele undeva să facem flori, în primăvară pe pământul rece.

… culori ce nu pier după moarte,

iubiri ce nu rămân deşarte…

visează-mă-n culori ce nu se sting oricât de mult aprind trecutul,

nu negru pentru totdeauna…

albaştri ochii tăi, departe Raiul meu…

Dezgolit de a ta mână ce închide anotimpuri…

Boabe de argint rup petale

din părul tău uşor desprins…

fade to black…

Mai stai o clipă adunat

Odată cum erai

Născut sub

Soarele

Trufaş.

Rupe-ţi umărul,

Udă-mă cu rouă…

Lasă-mă!

… cu care ochi îţi vezi meritele şi cu care greşelile?

… şi pe care îl acoperi?

… arta nu moare, ci se transformă…

A trecut mult timp de când nu am mai scris. Nu pentru că m-am simţit mai gol, lipsit de ceva, ci pentru că eram un pahar prea plin şi prea hotărât să-mi aleg visele. Am terminat, sunt împlinit şi pot în continuare să îmi rezum gândurile pe o foaie, apoi pe blog.

Am visat de zeci de ori în fiecare zi şi fiece vis era un episod vechi, refăcut cu actori mai tineri, din scenariul sânge, cel original, neschimbat. Fiecare vis este un coşmar, dar m-am obişnuit prea mult cu realitatea ca să mă mai sperii… De obicei nu dorm mult, ca să nu visez, să nu am dureri de cap şi idei stupide… idei de blog.

Am (re)văzut multe filme bune, în ordinea de mai jos şi o să scriu despre ele.

• The old man and the sea
• Videodrome
• Seraphim falls
• Number 23
• Fight club
• Natural born killers
• Taxi driver
• Pulp fiction
• The lake house

Mi-am luat un aparat foto, Fujifilm S6500fd de la Carrefour, asta după ce am cautat tot Bucureştiul şi nu am găsit. Deci, va fi şi o rubrică foto pe acest blog, sper să vă placă tremuratul mâinilor mele şi obsesia unghiurilor abstracte…

Long live amators

Nu ştiu ce să pun ca banner… ideea cu textul din dicţionar mi s-a părut bună dar acum nu mai ştiu ce să zic. Sugestii?