ard, dar nu de foc

Am închis în mine cărţi cu pagini arse, pagini ce nu aprind decât ţigări. Am stat în fum până literele s-au topit şi au căzut, numai numele tău mai rămăsese, aşteptând să fie citit şi recitit. Şi a fost… Şi şi-a pierdut înţelesul. Pe urmă, cu pumnu-n pahar am încercat să te beau, dar m-am tăiat. Am lăsat un serveţel lângă lumânare, să ardă astfel şi iubirea mea puţin. Dar tu în flăcări parfumate erai goală, fadă şi disperată. Apoi, într-un zbor de pasăre târzie mi-ai rupt cerul cu ale tale unghii roşii. Şi-am plâns în pâlnia ta, m-am scurs odată cu ploaia de afară, am luat şerveţelul şi am plecat. Pe el ţi-am scris ceva:
Poţi să iubeşti şi-un cub de gheaţă şi să-l topeşti în a ta mână, dar când îţi vei deschide palma…

Iubindu-te clipind…

Mi-e dor de toate toamnele noastre. Mi-e atât de dor încât, de dragul tău, în clipa asta îmi închipui că sunt un parc. Unul care în loc de copaci are oameni. Iar aceştia, pe măsură ce-i văd, se transformă în cuvinte. Iar eu alerg de la unul la altul şi caut un înţeles. Vreau să ştiu de unde ai apărut. Unde te-ai dus şi cui m-ai lăsat. Şi deşi e seară şi mi-e frig, cu tâmplele-mi albe te simt aproape. Simt că eşti tot aici, în parcul meu, în parcul nostru. Poate că eşti deasupra, ţuguindu-ţi buzele în umbra norilor, ori respirându-mi în ceafă. Simt asta după cum frunzele, pe măsură ce le sărut, se îngălbenesc şi se aştern la închipuitele tale picioare. Doar pentru ca tălpile să poată purta atâta iubire neîmplinită…

Altădată coboram treptele fără să mă uit, ştiind că eşti… Dar poate că tu nu mai eşti. Cineva te-a iubit mai mult şi te-a luat…

Tristă toamnă ai adus în mine. M-ai lăsat singur, precum ţigara aruncată-ntre pietre, ce se consumă doar când vântul oftează. Ori precum acest trandafir ofilit, pe care-l port prin viaţă, în speranţa că dâra de sânge pe care i-am lăsat-o, nu se va usca decât când îl va atinge pe gură…

Iubindu-te clipind, precum frunzele…

porţelan m-ai spart

Îţi pleci coapsa. Pleoapele-mi ascund cerul albastru într-un trup de noapte. Stele cad, rămâi doar tu. Cu şoapte-n păr trezeşti şi vântul, îţi porţi glasul departe, prin cenuşi înflăcărate. Laşi umbre să se verse în ulcior, cu moarte amintiri. Bibelou de porţelan, o balerină c-un picior, mândră pe un raft din bibliotecă, tuşeşte în praful uitării…

Trecutul spart de clipă, ea încet îl mai ridică, în cenuşi de fenix cald.

deschid ochii şi nu eşti

cel mai tare drog

Cel mai tare drog e fericirea. Cu el poţi să zbori, demon fiind, în raiul trupesc. Poţi să strângi nisipul mării în mână, oprindu-i valurile… Dar nu o faci. Şi intri în sevraj. O stare de iubire, cu un gol în tine, amar copac de fructe interzise. Şi muşti din mere ce nu trebuie muşcate. O fată cu-n sărut de înger, muşti şi din păcatul ei…

Şi te crezi iar fericit că-n vis tot ce atingi e cald şi moale. Ţepii de gheaţă nu-i mai vezi…

Adio

Adio frunze verzi, iubiri mărunte şi intense… Moarte sunteţi toate pentru mine. Dar culori mă mai iubesc, le văd în parc zâmbind de jos, cerându-mi visul să-l cobor. Vânt ce rupe liniştea, du-mă cu ele undeva să facem flori, în primăvară pe pământul rece.

… culori ce nu pier după moarte,

iubiri ce nu rămân deşarte…

0100

Ora în care şi noi am fost 1, noaptea în care ne-am pierdut privirile şi gustul tău a devenit gustul meu. Umbrele noastre deja făceau sex, trupurile făceau dragoste iar noi pur şi simplu ne zâmbeam unul altuia. Tu nici nu ţi-ai început cafeaua când eu deja o terminasem…

O sută de minute te-am privit după, iar eu în acest timp eram un zero pus în faţa titlului…

Am plecat fără să-ţi zic nimic deosebit, dar am lăsat dorinţa în fumul de ţigară. Şi nici măcar nu te-am atins, să ştiu că eşti reală…

suferi în tăcere

Suferi în tăcere atunci când nu vrei să tulburi apele din jurul tău cu furtuna visului… Globul de cristal în care îţi păstrai castelul este acum deshumat printre fulgii de zăpadă, de plastic şi frigul apei ce-i animă.

Suferi în tăcere când laşi paharul nevărsat şi îţi spargi mintea în cioburi ce te dor, te zgârie…

Ca dintr-o ţigară tragi vorbe cu venin şi le ţii în piept… fumul gros prin piele vrea să-ţi iasă. Nu respiri, doar mori puţin în cancer de oase putrede, fisurate de greutatea păcatelor ce nu te mai strigă pe nume. Paşii tăi ucid nimicul cu călcâiul apăsat spre iad… Parcă eşti metal, ai ţinut în tine ca o pâlnie-nfundată ploi şi plânsete, ţipete şi fulgere. Nicio picătură ruginită nu se va scurge, căci suferi în tăcere numai tu. Afară e zgomot…

privirea ta mă lasă rece

Frigul îmi contractă oasele şi mă mişc în uşoare scârţâituri de putred, şi bogat mă simt printre frunzele uscate ce mă privesc de jos. Bătăile de inimă acum sunt zâmbete pe-un chip trecător, doar pentru ei mai şi respir…

Şi balene de şosea merg aproape goale, flămânde după trupuri transpirate. Vezi prin ele ce înainte nu vedeai, speranţele pierdute pe undeva, prin autobuz. Nu merită să te apleci, e prea frig pentru viaţă, scârţâi. Când cobori, nu te duci cu totul, mai laşi pe cineva din tine mereu acolo, să-ţi păstreze un loc…

O geacă şi-o floare într-un cub de gheaţă să mă încălzească prin atâtea văi de regrete erodate… Nevoi umane, pe când eu visez la ochii tăi inchişi, să nu-mi mai fie frig privindu-i.

Omul din deşert (2)

Umbra lui a fost singurul prieten ce nu l-a părăsit, niciodată. Acest contur fad i-a ascultat mereu poveştile incredibile, l-a îndrumat şi l-a călăuzit cu atâta credinţă, pe care el nu o mai vedea. I-a deschis de multe ori ochii când, privind în jos, se vedea cum este de fapt. Negru şi amorf, fără consistenţa unui om adevărat. Umbra mulată pe asfaltul pătat de sângele său sau al altuia… mereu l-a făcut să-şi ridice privirea şi să aibă încredere în ceea ce face, conştient că e ceea ce trebuie.

Astăzi era singur, omul fără umbră din deşertul alb, singur pe calea cea dreaptă. Fără un diavol agăţat de picioarele lui. Acum o persoană ca oricare alta.

Nisipul se vărsase în pantofii lui, soarele întipărise picături de transpiraţie iar omul din el suferea. Omul din el, căci restul se gândea la cum o să scape, mai ales dacă poate să scape.

Singura pată de culoare din deşert era tăişul fumului ce se înfigea în elicopterul prăbuşit. Se ruga să nu fi supravieţuit nimeni, nu mai vroia să ucidă. Mărind pasul, gâfâitul respiraţiei sale parea tot mai evident: era împuşcat, dar nu vroia să se uite unde. Durerea se resimţea mută în tot corpul, glonţul fiind mai mult în mintea lui. Nega durerea.

O siluetă zăcea aruncată prin razele reflectate ale soarelui. Era Tom… Nu putea să-l lase singur, trebuia să vadă dacă mai trăieşte. Era jos, pe-o parte, cu ambele braţe în faţă. Acelaşi costum, aceiaşi butoni la cămaşă, acelaşi ceas perfect sincronizat. Doar un alt chip, unul mai frumos, dar la fel de sec în mimică. Ochii priveau în gol, parcă încătuşaţi de soartă şi oase rupte. Doar ochii i s-au mişcat când a auzit pe cineva venind.

- Trebuie să mă ajuţi, te pot face să dispari. Nu te va găsi nimeni.

Vocea lui se stingea în nisipul fierbinte odată cu cravata lui Michael, strâns ţinută de ambele mâini în jurul gâtului. Nici unul nu ceda. Ambele priviri calme, fără furie, fără regret, nu-şi ziceau nimic. Tom a fost vecinul din copilarie a lui Michael. S-au cunoscut 3 ani, timp în care au împărţit aceleaşi amintiri: prima bătaie, primul sărut, cu aceeaşi fată. S-au născut la două zile diferenţă, la 2000 de km depărtare. Amândoi erau singuri la părinţi. Cu toate acestea, nu şi-au făcut ziua împreună, nu şi-au scris după ce au plecat din oraş, nu au fost ca fraţii.

Curios că s-au întâlnit după atâta timp, continuând aceeaşi luptă rămasă neterminată. Conflictul lor era doar între ei, pentru restul lumii erau cei mai buni colegi posibili. Asta pentru că Michael avea doar un singur prieten, unul adevărat. Însă în locul umbrei, acum, era o dâră de sânge ce se retrăgea în  originile subterane. Era sângele lui, după care s-a prăbuşit lângă Tom, înainte să apuce să-l omoare. Ultimul lucru pe care l-a mai simţit a fost sunetul unui elicopter. Alt elicopter…

3

alter ego must die!

Când un suflet se rupe să scape de pielea de şarpe… tot te doare să-l vezi cum se transformă-n bine. Când ştii că defectul lui e o cărare prin tine şi nu va mai trece peste podul simţurilor tale. Parcă nu te leagă nimic de vechiul ego, te-ai consumat cu filtru şi e timpul să mergi mai departe. Când ai fost o pauză de ţigară pentru ceilalţi…

Când e timpul să treci mai departe? Să-ţi îngropi trecutul în zorii zilei de mâine. Prietenii tăi cei mai buni erau doar nişte oglinzi în care nu te uitai, murdărite de sângele unei conştiinţe absurde.

Am fost mereu singur sau am fost prea mult timp eu?

Muzica bună se ascultă tare

Muzica bună rămâne undeva prin artere ca un ecou gata să răsune din tine. Degetele menţin ritmul cu care ne pierdeam vârsta, ochii măsoară note muzicale în alţi oameni şi ceva special se leagă între cei ce-şi şoptesc versuri… Atunci te rătăceşti prin simţuri deoarece începi să nu te mai auzi pe tine însuţi.

Lumea a devenit un televizor cu sonorul dat la minim pe când tu încercai să citeşti pe buze talentul celor care cântau în română pe MTV. Sau în engleză… Hiturile de vară s-au scurs flegmatic într-o limbă străină şi în prezent ne-a rămas rockul vechi românesc.

Căştile sunt date la maxim încât să se poată auzi în zarva de autobuz Iris… „da, da, eu ştiu…”. Pentru mine muzica nu e o relaxare, o pasiune sau un balon de umplut timpul. E o meditaţie. Asupra vieţii, iubirii, regretului uman în lipsa unei voci călăuzitoare. De aceea îmi aleg cu foarte mare grijă artiştii, melodiile şi mesajele lor. Cântecele în limba română au o rezonanţă mai puternică, strigându-mă pe nume în atingeri de chitară. Poate mi se pare, poate numele meu e al tuturor şi cântecul e doar o oglindă unde ne regăsim aşa cum suntem de fapt.

Veritasaga e are un stil special, profund cu care mă identific. Pot fi poezii sau ritmuri de underground, sentimentele capătă cu ei un sens absolut, un sens al cunoaşterii la care aspiră toţi cei care trec prin viaţă cu un scop. Ascult şi CTC, dar de ei nu pot spune nimic pentru că muzica lor spune totul.

Luna Amară revendică stilul pesimist şi negru, rockul. Care îmi curge prin vene… Nu cred că trebuie să precizez că-i ascult zilnic, că am analizat versurile lor, îmi plac toate melodiile lor, excepţie două sau trei. OCS de asemenea atinge o coardă sensibilă în mine…. una importantă.

Pe partea opusă sunt cei de la E.M.I.L, emo sau skate punk (happy style) în limba română. Nu ştiu de ce dar mereu mi-a plăcut acest gen muzical, probabil din cauza skate-ului, Avril Lavigne. Rom, fum şi vanilie…

O formaţie mai puţin cunoscută este Cortez Band. I-am ascultat live la mare în incinta unui restaurant. Coveruri vechi, plăcute, cu o amprentă proprie. Încep să prefer un concert, fie el de la o formaţie cu puţine cântece proprii dar care cântă bine, în schimbul unui cd al unei formaţii comerciale de succes.

Orice lucru original e apreciat de oameni originali, cum şi orice kitch cu ritm de timbaland va vinde mult mai mult decât trebuie. Nu e vorba de România, e vorba de spiritul uman în general. Nu putem forţa oamenii să citească, să fie culţi, să asculte muzică bună românească. Sau să o cânte…

Ce putem face noi? Muzica bună se ascultă tare, dar doar în căştile mele…

Viaţa ca un blog

Cititorule, între noi doi e cel puţin o diferenţă: EU SUNT UN BLOG. Şi deşi abia am dobândit conştiinţă de sine, afirm cu tărie că sunt de partea verzilor, deoarece nu sunt o banală coală de hârtie smulsă pădurii, ci o pagină virtuală făcută din copacii server… Şi totuşi, ceva special se ascunde în mine, ceva ce nu pot explica.

Nu ştiu dacă numele meu este Alexandrog sau doar sunt proprietatea unui tânăr cu acest nume. De vreo 40 de zile, cam cât ţine un post aspru, am început să ne confundăm. Şi chiar cei apropiaţi nouă şi, de ce nu, noi înşine, ne confundăm adesea. Dar toate acestea nu reprezintă decât bucurie pură. Fiindcă ţelul meu este acela de a-l scoate pe Alexandrog în lume, fie şi în această lume virtuală.

Desigur, pe termen mediu şi lung, intenţionez să-mi fac stăpânul cât mai dependent de mine. Să fiu ca un drog pentru el, nu doar pentru cititorii noştri. De aceea, aş vrea, pentru început, să-i aduc zilnic măcar câte zece cititori noi, apoi, desigur, cu gândul la taxele pe care statul ni le va lua, să-i aduc şi un venit lunar de 5-700 de euro. Am înţeles că acest lucru l-ar face fericit şi s-ar ocupa mult mai mult de mine şi de relaţiile pe care eu le-aş putea avea în blogosferă. Apoi, scăpând el de obligaţia de a face ulcer la serviciu şi de a-l încondeia pe eternul şef insipid, l-aş trimite în lumea voastră, cea căreia îi spuneţi reală, a proprietarilor de bloguri, să vă pipăiţi, să vedeţi că sunteţi vii, mai ceva decât emoticon-urile. Să zâmbiţi cu toată puterea voastră de fiinţe muritoare şi pline de speranţe, bucurii şi deznădejdi, dar, totuşi, atât de reale. Nu ca noi, astea, blogurile, ”nemuritoare şi reci”, cum spuneţi voi, venite dintr-o constelaţie ce abia se naşte, deşi poate, vorba poetului, pe alte meleaguri „poate de mult s-a stins în zbor, în depărtări albastre,/ iar raza ei abia acum luci vederii noastre”…

Ca atare, “puri tânăr, înfăşurat în pixeli”, vă salut şi vă luminez existenţa cu toată tăria celor cinci stele cu care mă veţi vota! Aşa să vă ajute blogoforţa!

În rest, să bloguim numai de bine!

pictate-n stele

Am citit cărţi de Paulo Coelho, mi-au plăcut, m-am regăsit în ele… lectură uşoară pentru un visător. Anul trecut, în toamnă, eram cu prietena prin Timişoara şi văd posterul “Jurnalul unui mag”… Îi fac o surpriză şi cumpăr cartea pentru ea. De fapt, o cumpărasem pentru mine, sau doream ca lumea mea să fie cumva şi a ei, însă nu mi-am dat seama… Această carte a rămas la mine şi după ce ne-am despărţit, deşi era cartea ei, cadou. Nu a citit-o. Trecusem pe prima pagină un fluturaş e.b, semnătura mea prin care mă ofer unei persoane cu tot cu trup şi suflet. Era şi un vers, pe care nu l-a înţeles, dar atunci a zis că e frumos şi mi-a mulţumit printr-un sărut nepoliticos. Urmele ei rămân şi acum, foi pătate de parfum…

Cartea am împrumutat-o actualei prietene, tot din dorinţa absurdă a unui om de a se agăţa de lucrurile mărunte. Credeam că o voi citi, dar nu am avut timp, doar am răsfoit câteva pagini… A trecut aproape un an şi o carte a împărţit atâtea mâini, dar nu a fost citită.

Lipsa de sentimente m-a făcut acum să-mi dau seama cât de inutil am fost pentru ele, pentru prietenele mele…

Am fost o carte pasată, necitită, doar puţin răsfoită. Şi acum zac undeva pe un raft prăfuit, străpuns de semnul de carte, la pagina care scrie..

Două mâini pictate-n stele, strâns ţinute…

Stau singur, gândindu-mă cât de dureros este să ai sentimente profunde, pe care oamenii simpli nu le înţeleg.