fără umbră, prin ploaie

Cu o privire mi-ai schimbat anotimpul şi picăturile de ploaie miroseau iar a vară. Cu o mână îţi ţineai umbrela şi cu cealaltă încă pe mine. Am vrut să-ţi mai spun ceva dar stropii au spus deja prea multe…

Am vrut să-ţi spun că nu te plouă…

ultimul zâmbet de dimineaţă

L-am avut. Mi-a stat pe buze ca un fluture, hrănindu-şi setea din dorul pentru tine…

L-am pierdut unui necunoscut pe stradă.

L-am găsit undeva în mine, strâns într-un colţ, ferindu-se de celelalte gânduri.

L-am zâmbit.

aglomerat

Aglomerat oraşul de zâmbete ce, despărţite-n ploaie, mai cad unor trecători grăbiţi. Vulturi pleşuvi ne privesc de pe felinare stinse, aşteptând momentul…

Un copil îi mai arată cu degetul. Piciorul lui gol pare un peşte ieşit din apă.

Ceaţa ne acoperă şi nu mai simt pe nimeni…

O zi dulce

Şi cafeaua amăruie e dulce în zilele bune. În vis mergeam pe acelaşi drum pe care îl fac de obicei, şi purtam aceleaşi haine pe care le purtam când plecam marţi de dimineaţă. De ce visam tocmai ziua de marţi? Probabil am adormit într-o zi de luni…

În fumul ţigărilor de dimineaţă recunoşteam aceleaşi feţe bărbierite, triste, împinse în rutina unui mecanism ce nu te lasă să-ţi termini visul. În metrou am văzut o fată draguţă ce încă visa… Visa că e drăguţă şi că lumea e doar a ei, şi că prietenul ei se va trezi la ora aceea şi îi va returna apelul.

Coada de la cafea se zbătea ca cea a unui câine în aşteptarea stăpânului. Poate că recunoaşterea dependenţei i-ar elibera de cofeină, adrenalină sau alte substanţe cunoscute în adolescenţă.

- Bună dimineaţa, ce doriţi?
- O cafea tare, neagră, amară, rece…
Ca şi viaţa mea, vroiam să adaug, dar mi-a zâmbit fals.
- Ne pare rău, azi nu servim cafea rece.
- Atunci fie…
Doar după ce mi-am terminat cafeaua în grabă, am remarcat ciudatul gust. Am sorbit şi zahărul ce mi l-a pus domnişoara, din greşeală sau…

- O zi bună dulce vă doresc.

copacul

Sunt fericit. Cineva îmi citeşte gândurile. Acest copac bătrân, acoperit de nori, pe care doar eu îl mai observ. Aşezat la colţul străzii. Zi de zi, aşteptând să deschid fereastra şi să-mi absoarbă aburul gurii. Lăsându-mă apoi să-i curăţ trunchiul de bileţelele celor ce-şi jură seară de seară dragoste veşnică…

Din fiecare bileţel fac un avion de hârtie şi-l arunc de pe bloc de-a lungul străzilor. Am observat că pe cele pustii zboară mai mult, şi-abia apoi se înalţă la cer…
Iată că azi, atingând asfaltul de-atâta tristeţe, mi-a aruncat o coajă de viaţă. Am ridicat-o timid, uitându-mă-n jur, dar nu era nimeni să vadă. Toţi se uitau spre cer şi păreau fericiţi. Şi din norul ce ne acoperea, mii de petale se revărsau asupra noastră. Însă abia când s-au aşternut pe asfalt am recunoscut acele bileţele de dragoste…

Şi i le citesc şi astăzi bătrânului copac. Şi fiecare înţeles, într-o floare sau într-o frunză se-avântă, astfel că, zi de zi, el acoperă totul, încât până şi oraşul pare o scorbură, iar eu, un corb ce-i aprinde lumina…

albul purifică

Albul purifică. Într-o zi în care nu faci absolut nimic, albul purifică. Soarele te împinge uşor, ca pe un bătrân istovit, să cazi pe băncile din parcuri. Roase de timp, de câini şi fluturi, flori ascuţite de primăvară şi de numele tău…

Vântul mai animă atmosfera apăsatoare, suflă viaţa în stânga şi în dreapta. Razele te ţin prins, captiv, hrănit. Aştepţi primul nor să poţi pleca, să calci numai în umbre, să te duci în întuneric, departe. Ce zi frumoasă în care să uiţi cine eşti şi de ce fugi.

cafeaua cu mentă

În visul meu eram un nor străpuns de razele tale… Până când ţi-am simţit buzele mentolate şoptindu-mi:

- Somnorosule, vrei cafea?…

Astfel, dimineaţa, când deschizi fereastra, mă simt inundat de toate gândurile ce au spălat străzile în timp ce noi dormeam. Aerul rece mă face să fiu precum balonul desprins din mâna ta…

Cel pe care l-ai sărutat pentru ultima oară…

Îmi reiau cafeaua cu mentă… Şi viaţa…

Nu se schimbă anul, se schimbă omul

Mi-am vărsat cafeaua pe zăpada albă…
Aş fi fost mai atent dacă nu eram distras de ceasul ce s-a oprit. Trebuia să-mi dea liber la 4, dar văd că mă ţine aici de revelion. Mi-a pus un zâmbet pe faţă şi o petardă în mână să-mi spulber singur visele.
Niciun geam deschis în această clepsidră. M-am vândut pe mai puţin decât în trecut. Cineva întoarce timpul, îl aud acum, în ultima zi, cum învârte de cheiţă şi…
… întoarce clepsidra iar noi ne scurgem ca nisipul pe scări, printre birouri, de la un etaj la altul.
Ne schimbăm prea mult ca să mai vedem că timpul în care am trăit până acum e acelaşi recipient mare şi gol…

Magia Crăciunului sub un brad de plastic

Vreau să mă pierd iar în zăpadă şi să mă scufund în ea, să fac bulgări şi să arunc după nori…
Îmi e dor de acel frig ce îi face pe oameni să-şi împartă căldură, fie lângă un şemineu, fie la un pahar de vin…

E ceva artificial în Crăciunul meu. Nu e bradul din cutie sau instalaţia ieftină. Nu sunt cadourile luate în grabă şi nici fulgii mici de nea ce se lipesc de geacă. Este altceva…

Liniştea unui pendul

Timpul îmi trece pe lângă un pendul ruginit. Se agaţă, dar îl las să se zbată, căci în nemurirea lui poate să mă aştepte…
În jurul lui se nasc bule de sentimente, asemeni unor vorbe dulci, de bezea şi ciocolată. Ele pocnesc la firavele-mi atingeri, şi vrând să te mai simt, dispar în închipuirea unui gol de femeie…

Mi-am tăiat ochii cu o rază de soare în zorii zilei. Te vedeam unde nu erai, te atingeam în patul gol. Sângerând a somn, privirea-mi stătea lipsă. Nici în valurile mâinilor nu putem să-mi curăţ visul, iar în solzii lui de inimă neagră pierdeam un meci de poker. Azi-noapte, eu cu paradisul…
Din cafeaua neagră îţi mai sorb gustul, privirea, toate amărui, fără bule mici de zahăr…
Linii ascuţite de rimel îţi ucid zâmbetul ce se frânge roşu pe marginea cănii…

Nu te-am visat, te-am trăit aseară, te-am simţit cum erai ca o maşină de scris în braţele mele, la care scriam cele mai frumoase poezii. Doar când pendulul stătea…

Reflexia unui bolnav

Ce vă doare?

Inima. Întotdeauna a fost inima… Este dependentă de jumătatea ei. A dat şi anunţ în ziar, caută om cu o jumătate de inimă. Obligatoriu femeie cu sânge cald… Nu ştiu ce să mă fac. Pot oricând să mă împiedic şi să cad într-o depresie.

De aceea trebuie să vă internaţi!

Probabil, dar vreau un lucru să ştiu: se mai pune zahăr în perfuzie? Pe vremuri era viaţa atât de dulce…
Şi cu toţii eram bolnavi. Lumea era atât de imperfectă încât era Pământul pe Rai. Şi atunci tot probleme cu inima aveam, respiram prea lent şi iubeam prea repede. Aveam şi miopie, nu puteam să văd fata potrivită. Îmi dădeam seama doar când avea loc impactul, şi doar pe scurt moment. Obişnuia să se ridice şi să plece ţipând că…

Auziţi, eu cred că dumneavoastră sunteţi ne…

Aud când îmi iau palmele de la urechi, dar acum nu pot să fac asta pentru că aveţi radioul pornit. Iar când îl opriţi, vorbiţi dumneavoastră. Ce-mi recomandaţi pentru durerile de cap? Am încercat să-mi scot unele amintiri din minte. Nu ştiam că e atât de dificil, sau că se poate, mai ales că sunt amintiri atât de dureroase. Aţi încercat vreodată cleştele?

Nu…

Bănuiesc că ştiţi deja de ce sunt aici… Vreau să mă căsătoresc cu oglinda dumneavoastră. Are simţul umorului şi, cel mai important, râde la glumele mele. Apreciez asta foarte mult, mai ales că pe celelalte femei le speriam. Arată exact cum îmi doresc eu să arate şi câteodată îmi aduce aminte de tinereţile mele când pierdeam timpul însuşi. Era brăţara defectă şi nu aveam bani de un ceasornicar iscusit, mai ales de unul gratis.
În capul meu ascundeam adevăratul motiv, dar cred că l-a aflat şi medicul. Doar eram mânjit de amintiri. Nu poţi să scapi de trecut cu săpun. Îmi era milă de ea, arăta jalnic şi nu cred că o lua nimeni de nevastă. O biată oglindă de buzunar, cu tatăl medic Ament sărac. Lui îi este ruşine cu ea: oglinda ce a stat în pantalonii atâtor bărbaţi nu poate să reflecte nimic bun în viaţă! Aşa ziceam şi eu, dar când ţi se face milă…

Te iubeşti?

Da, acum o iubesc. Dar a trebuit să-i suport multe! La început ne înţelegeam bine, pierdeam mult timp împreună. Stătea cu mine în buzunarul de la spate. Problema era că se spărgea ori de câte ori mă aşezam pe scaun. Nu suportam să o văd în halul ăsta, aşa că o perioadă nu ne-am mai văzut. În fiecare zi îmi zâmbeau altele din aprozar, dar am rămas fidel. Până când am fost pe la ea acasă.
Ea m-a înşelat cu un geam de la primărie. Mi-am dat seama după amprente că nu plecase de mult timp… Nu am putut decât să fug pe scări de mai multe ori şchiopătând. Am ajuns în faţa primăriei şi am aruncat cu o piatră în el. I-a fost fatală. Poliţia a venit repede, fiindcă era acolo deja. Aşa că am fugit iar…
Eram distrus şi lipsit de iubire, singurul lucru pe care puteam să-l mai fac era să mă amestec cu o vitrină. Am stat restul zilei privind-o absurd. Doar aşa mi-am dat seama că nu pot fi cu altcineva şi că am nevoie de ea…
M-am întors la iubirea mea şi-am fost îngrozit s-o văd cojită pe margini. Mă privea cu frică şi striga “pleacă!”, “dispari, criminalule!”. Atunci am privit în jos şi mi-am văzut tăietura de la picior. Călcasem pe oglindă şi nici nu-mi dădusem seama…
Dar acum ştiu că ea e cea cu care vreau să mă însor. Îmi permiteţi?

Nu, în niciun caz! Eşti prea egoist!

De atunci nu mai ştiu cum arăt…

Aripi de credinţă

Umbra mea ca o cruce s-a pus peste mormânt. Murise credinţa în ceva etern, s-au uscat şi spinii Lui însângeraţi. Eram un chip teluric acum; o prelungire a pământului şi noroiul părea că mă trage de picioare. Cineva a plâns în aceea noapte, o simţeam în asfaltul ud. Mergeam prin bălţi şi mă scufundam în ele ca-ntr-un cavou al credinţei. Muream, şi doar prin rugăciune puteam să mă ridic…

De multe ori nu am înţeles, de multe ori am căutat un sens. M-am plasat în centrul universului şi tot ce se întâmpla era pentru mine o replică a vieţii, un răspuns al păcatelor. Am fost egoist crezându-mă mai mult decât un simplu om. Sunt doar o biată fiinţă. Nu am aripi să duc povara perfecţiunii…

Omul din deşert (3)

Nu ai voie să greşeşti, nu ai voie să trăieşti… Eşti doar un surplus de transpiraţie în efortul omenirii, o picătură pe un şerveţel din coşul de gunoi. Gânduri ce nu erau ale lui sau nu le mai cunoştea…

S-a trezit în beznă, încolăcit şi tuşind. Era gol şi stânca rece îi tăiase pielea, stătea în propriul sânge şi în câţiva milimetri de apă. Frigul îi învineţise carnea, îi slăbise muşchii şi îi umflase tendoanele… Nu vedea nimic. Şi-a pus mâinile pe faţă şi, cu pumnii strânşi, s-a pipăit. Orbitele-i erau pline, nasul era tot o carne moale, urechile la fel… Mâinile s-au deschis şi, într-un ţipăt, degetele au prins capul ca o viperă, muşcând cu poftă tâmplele. Pipăindu-se astfel, în ţipătul pe care nu şi-l auzea, simţi o piele fină, udă, probabil sânge, fără păr,iar în creştet ceva scobit… Exact ca un şarpe cu capul tăiat se mişca zvârcolit la propriile atingeri. Durerea mereu l-a ambiţionat, normal, doar că acum durerea era peste puterile sale. S-a ridicat şi ca un orb lovea pereţii, neputincios să-şi imagineze ce se întâmplase, sau, mai important, unde era.

Simţea cum se sufocă, plămânii lui se îmbibau cu apa din spaţiul restrâns. Auzea picături, dar nu şi propria voce. Panicat, a început să respire tot aerul, dându-şi seama că era într-o peşteră. Nu i-a trecut viaţa prin faţa ochilor cum era normal, nici nu avea ce viziona. În schimb, agitat, caută gaura pe unde a intrat. Trebuia să fie o gaură. Dar nu era nimic pentru unul ca el. În dureri cumplite şi deschideri de gură mute, încerca să-si aducă aminte cuvintele exacte, să nu greşească, pentru că nu mai avea mult timp de trăit. Degeaba se chinuia… orbul nu vede, surdul nu te aude, mutul nu-ţi zice nimic… iar omul fără credinţă degeaba se roagă cu voce tare.

Instinctul vine din tine, dintr-un gând purificat cu propriul sânge…

Atunci, cu mâinile lui ferme, a început să apese pe creştet într-un geamăt de durere. Astfel, ţipătul lui a ieşit prin porii pereţilor care vibrau… Luându-şi mâinile de la ochi, nu mai simţi nimic.
Orbit de o lumină constantă, încerca să meargă, dar nu atingea pământul. Era un sentiment de plutire, pe care Michael l-a mai avut odată, la antrenamentul de iniţiere. Profesorul i-a învăţat să se dedice sufletului, să scape de corp şi să leviteze. A reuşit doar o dată, dar a fost imediat trezit din cauza complicaţiilor apărute în viaţa reală. Era prea nehotărât şi nesăbuit pentru a se putea împlini.
Când deschise ochii, era deja în elicopter. Primul elicopter. Tom tocmai îi spunea pe cine urmăreau, când a avut acel sentiment de deja-vu. Ştia ce urma să se întâmple, ce urma să zică pilotul, ce vroia să zică Tom…
- Ce dracu e cu tine azi?
- Nimic, doar amintiri… Michael s-a uitat la ceas atunci şi număra minutele până când aveau să se prăbuşească. Cu un zâmbet subtil îşi aranja cravata. Tom s-a prins că era ceva în neregulă. Michael nu transpira deloc. Pielea îi era rece şi străvezie…
- Vrei un serveţel? zise Tom ştergându-şi fruntea încruntată.
Atunci Michael nu a zis nimic. Simţea zgomotul repetitiv al elicelor, rezonanţa elicopterului trecându-i prin corp ca un şoc electric. În acel moment, în care timpul stă pe loc, momentul în care întorci clepsidra, îţi vin tot felul de idei…
Şi s-a paraşutat.