Cu placa de snowboard în zbor (III)

Aerul era atât de plin de viaţă încât nu cutezam să respir, să-l omor…

La început mi-a fost mai greu. Eram prins de o placă străină, ce nu mă purtase nicăieri, niciodată. Atunci teama de a da greş m-a cuprins, iar când mi-a dat drumul, eram deja pe pârtie. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să nu-i ascult pe ceilalţi, aşa că am pus placa drept şi am prins viteză. Încă nu ştiam să mă opresc…

Simţeam adrenalina. Era rece, ca un drog injectat pe fugă. Însă, inevitabilul s-a produs printr-un sărut de gheaţă. Am căzut. Durerile se închideau în frig şi încet mă ridicam singur din fuga nebună. Pentru o clipă am avut aripi adevărate deschise în aerul munţilor… Dar cineva mi le-a frânt şi în locul lor am să găsesc mereu vânătăi şi durerea unui vis neterminat…

Singur am învăţat să merg, să am încredere în mine. Am negat durerea şi am mers mai departe acolo unde în viaţă mă împiedicasem. M-am ridicat ori de câte ori am căzut pentru că nu era un joc al echilibrului, ci un antrenament al minţii în care fiecare ezitare mă îngropa mai mult în zăpadă…

Nu am reuşit să fiu cu placa de snowboard în zbor, dar la sfârşit am putut să mă desprind de gheaţă şi să fiu în aer cât să-mi îndeplinesc scopul: să devin (in)dependent!

prima şi a doua parte

Cu placa de snowboard în zbor (II)

Am ucis un nor perfect cu prima talpă în zăpadă. Durerea lui o mai simţeam în frig când suflul meu cobora să se întregească…

În Gara de Nord mulţi oameni pierduţi ce aveau să se regăsească. Mulţi cu placa de snowboard şi fără bilet. Trenul a avut întârziere şi a plecat mult prea târziu ca să am răsăritul pe drum. Am lăsat oraşul în panică şi viscol…

Prin geamul opac de gheaţă vizionam un film în care visul şi dorinţa se întrupau pe nişte foi măzgălite. Şi nu puteam să mă sprijin lângă acest geam. Mersul roţilor de tren a îngheţat în sunet şi vag vedeam două linii ce se uneau undeva, departe.

Din gara de la Predeal am plecat în pas grăbit, pe gheaţă, spre pârtie. Am găsit mai greu de închiriat o placă de snowboard bună. De fapt nici acum nu ştiu dacă a fost bună sau nu, cert e că data viitoare o să-mi iau una pentru stângaci. În momentul în care am urcat cu telecabina am avut emoţii: aerul rece mi-a închis ochii şi am avut pentru o clipă senzaţia că plutesc singur deasupra muntelui. Cu placa în braţe…

Acolo sus m-am oprit să mă uit la munţii cu aspect de carton. Acel decor aproape artificial mi-a pus inevitabila întrebare: oare iar visez? Oare o să mă trezesc a doua zi amintindu-mi unde am fost? În astfel de momente îmi e cel mai greu să disting visul de realitate. Aşa că nu mi-a mai fost frică. Doar frig…

prima şi a treia parte

Un Crăciun târziu

Tomata mă întreba acum mai mult timp care a fost cel mai frumos cadou de Crăciun. Aş putea să-l aleg pe cel care mi-a plăcut sau pe primul pe care mi-l aduc aminte dar parcă amănuntele nu mai sunt aşa de importante. Mi-au plăcut toate, fie că au fost roboţei care s-au uzat, tancuri teleghidate în războiul din sufragerie sau soldăţeii de plastic ce jucau şah lângă ceaşca de cafea a mamei.

Mereu când primesc un cadou redevin copil…

Cartea de lângă mine spune

“Aşează-te comod. Încearcă să nu te gândeşti la nimic.

1) Simţi ce bine e să-ţi placă să trăieşti. Lasă-ţi inima să se simtă liberă, prietene, deasupra şi dincolo de meschinăria problemelor care au atins-o. Cântă ceva din copilărie, încetişor. Închipuie-ţi inima crescând, până ce umple încăperea, apoi casa, cu o lumină albastră, intensă, strălucitoare.

2) Când ajungi aici, începi să simţi prezenţa prietenoasă a Sfinţilor în care credeai când erai copil. Bagă de seamă că ei sunt de faţă, venind din toate colţurile, zâmbind şi dându-ţi încredere şi speranţă în viaţă.

3) Reprezintă-ţi Sfinţii apropiindu-se, punându-şi mâinile pe capul tău, în timp ce-ţi doresc iubire, pace şi comuniune cu lumea…

4) Când această senzaţie este foarte intensă, simţi că lumina albastră e un flux care intră şi iese din tine, ca un râu strălucitor, în curgere. Lumina albastră începe să se răspândească în casă, apoi peste cartier, oraş, ţară şi învăluie lumea într-o imensă sferă albastră. Ea e manifestarea Iubirii Supreme, care se află dincolo de bătăliile de zi cu zi, dar care te întăreşte şi-ţi dă vigoare, energie şi pace.

5) Menţine cât mai mult această lumină răspândită deasupra lumii. Inima îţi este deschisă, răspândind Iubire. Faza aceasta a exerciţiului trebuie să dureze cel puţin cinci minute.

6) Ieşi progresiv din transă şi întoarce-te în realitate. Sfinţii vor rămâne aproape. lumina albastră va continua să strălucească deasupra lumii.

Acest ritual poate şi trebuie să fie făcut de mai multe persoane, e mai bine. În acesc caz, participanţii trebuie să…”

Exerciţiul Sferei Albastre - Jurnalul unui mag, Paulo Coelho

Am primit leapşa de la Cornelia, tocmai sus în pom de unde-mi cerea pagina 123 a primei cărţi de lângă mine. Cu un foşnet ironic s-a deschis. Motivele pentru care nu am terminat de citit această carte sunt “pictate-n stele…“

Cine doreşte poate să preia leapşa, sunt curios să aflu ce cărţi vă înconjoară.

Cu placa de snowboard în zbor (I)

Nu am putut să dorm. E aproape 4 şi ochii-mi sunt blocaţi, întredeschişi ca diafragma aparatului meu vechi. Imagini ireale, arse în întuneric de lumina monitorului. Mi-e frică de zăpada de mâine. Mi-e frică să nu-mi zgârii palmele în fulgii reci, în privirile ascuţite…

Afară vântul îmi aşează zăpada sub picior, s-o apăs uşor cu greutatea unui curios. Sper că nu mă voi întoarce să şterg acest draft…

a doua şi a treia parte

(între)…?

Ce părere aveţi despre acest blog? Comentaţi, vă rog…

Poze din Sibiu (II)

Am deschis ochii înaintea soarelui. Adormisem undeva în trecut şi eram pierdut ca amintire. Am luat autocarul spre Sibiu, lipsit însă de gânduri. Respiram un aer curat, iar în plămâni simţeam un soi de dulce. Adormeam odată cu norii ce tăiau munţii sângerând a ceaţă. Deasă şi groasă, umplea mica şosea şerpuită. Stâncile mi se păreau prea aproape de geam şi îmi sfâşiau emoţiile. Vroiam un Redbull, poate două…
După aproape două ore aveam să cunosc oraşul care mi-a schimbat culoarea ochilor în roşul stins al plăcerilor. Era încă dimineaţă, soarele de-abia trecea deasupra autogării şi eu ajunsesem prea devreme. Am căutat o florărie, m-am rătăcit în oraşul nou, dar nu am găsit nimic. Am aşteptat-o cu un Redbull în mână, ne-am sărutat şi eram deja altul…
M-a luat repede de mână şi într-o fugă jucăuşă vedeam vag clădiri şi monumente. Sincer, nu eram prea atent la arhitectura Sibiului, ci mai mult la zâmbetul oamenilor ce-mi tăiau calea. Şi, evident, la zâmbetul ei permanent, la formele ei ce se pierdeau ca florile pe lângă trotuar. Roşu cu roşu, alb cu alb. Atunci am vrut să-i smulg una, dar m-a oprit. Era oraşul ei, iar eu trebuia să joc după aceste reguli. Ne-am sărutat iar în intersecţie…la fiecare intersecţie!
Am vorbit multe, ne era dor… iar Sibiul era înaintea soarelui!

Poze din Sibiu (I)

slideshow sau poze

Un oraş trecut prin mine ca un trandafir de foc, încă arde o iubire, pentru el, sălbatic loc…

Am plecat spre Sibiu purtând doar de un sentiment al regăsirii. Am lăsat totul în praf şi vineri am făcut pe cineva să plângă. Eram deja pe drum… Vroiam o aventură, un oraş în care să mă pierd, plin de suspans, cu buze moi şi reci biserici. Pe drum am luat cu mine numai gânduri, fără cărţi despre existenţă, fără muzică de adorat… M-am luat pe mine, cu problemele şi rebusurile vieţii de completat. Simţeam asfaltul cum crapă sub greutatea lor…

Privind sec prin geam nu reuşeam decât să stârnesc zâmbetele unor fete ce nu-şi citeau cărţiile din mână. Le ignoram, nu înţelegeam de ce ele pot privi viaţa cu un alt zâmbet, altul decât cel fals. Nu le-am zis nimic, deşi se tot băgau în seamă. Eu nu citesc ziarele oamenilor şi categoric nu mă joc cu ei. Vroiam să fiu singurul ce doarme…

Timpul se scurgea mai încet decât razele lunii şi eu aveam o noapte fără vis. Ştiam că în dimineaţă mă voi trezi flămând după ea şi vom mânca undeva împreună din aceeaşi pizza, la un restaurant din centru. Gândurile m-au ţinut treaz în alt oraş, dar totuşi mai aproape decât eram cu zile-n urmă…

doar un chip in blur

minţit de ochiul tristeţii
ca un vultur ce aşteptă omul să moară
crud

e timpul…

Coji de portocale prin cameră, demult apuse în gust… Zac aşteptând uitarea să le vină.

Mă simt atemporal printre atâţia oameni ficşi, cu ceasurile la mână, punctuali. Timpul trece, dar de ce să-mi măsor existenţa când vreau s-o uit? Am fost şi eu în timp visător, până când o clepsidră s-a spart iar valurile mi-au furat nisipul…

O oră preferată? Nu am, dar acum e 1:08 plin de mister…

Cred că e timpul…

pagini rupte

Titlul nu invocă dorinţa de a rupe paginile după citirea lor, ci regretul de a nu le fi rupt înainte. Leapşa de la Phoebs, de altfel şi prima leapşă primită :) Cărţi citite, terminate, lăsate la o anumită pagină sau închise brutal…

“Arta de a nu scrie un roman” sau mai pe scurt “Novel Notes” de Jerome K. Jerome

Deschisă la jumătate, e o carte devorată. Prea greu, zic eu, ţinând cont că stă la mine în cameră de peste un an. Nu că nu ar fi interesantă, dar… şi aici orice scuză cu nu am timp ar fi penibilă. E un scris mai încifrat, la care poate doar râzi prima oară, dar te face oarecum să te gândeşti şi la altele. Aşa că unele pagini uiţi că le citeşti, şi revăzându-le după un timp, îţi par mai profunde.

Alta necitită… şi nici nu intenţionez în viitorul apropiat. Prefer să consider că am evoluat. Zic asta după ce am citit aproape toate cărţile lui, pe vremea când nu era aşa cunoscut.

O carte pe care chiar am citit-o? … nu merită s-o zic…

primul animal urban

Azi am fost să îmi iau tricou, că tot sunt mare cititor de metropotam, şi cu chiu cu vai am nimerit din prima. Rar mi se întâmplă asta, de obicei nu nimeresc nici locurile pe care le frecventez. Doamna de la patiserie m-a ajutat, e adevărat, şi astfel am intrat şi în blocul unde locuiesc adevăraţii “urbanişti”. Am fost primul venit. Atmosfera plăcută, oamenii voioşi… dar eu vroiam tricou, aşa că m-am dus să-mi aleg o mărime din cutie. Acasă mi-a venit bine :)
Sunt încântat, foarte încântat de el, vă sfătuiesc să vă luaţi şi voi! Numai dacă vă consideraţi metropotami.

p.s.: la test mi-a ieşit “animal urban adevărat”…

Muzica bună se ascultă tare

Muzica bună rămâne undeva prin artere ca un ecou gata să răsune din tine. Degetele menţin ritmul cu care ne pierdeam vârsta, ochii măsoară note muzicale în alţi oameni şi ceva special se leagă între cei ce-şi şoptesc versuri… Atunci te rătăceşti prin simţuri deoarece începi să nu te mai auzi pe tine însuţi.

Lumea a devenit un televizor cu sonorul dat la minim pe când tu încercai să citeşti pe buze talentul celor care cântau în română pe MTV. Sau în engleză… Hiturile de vară s-au scurs flegmatic într-o limbă străină şi în prezent ne-a rămas rockul vechi românesc.

Căştile sunt date la maxim încât să se poată auzi în zarva de autobuz Iris… „da, da, eu ştiu…”. Pentru mine muzica nu e o relaxare, o pasiune sau un balon de umplut timpul. E o meditaţie. Asupra vieţii, iubirii, regretului uman în lipsa unei voci călăuzitoare. De aceea îmi aleg cu foarte mare grijă artiştii, melodiile şi mesajele lor. Cântecele în limba română au o rezonanţă mai puternică, strigându-mă pe nume în atingeri de chitară. Poate mi se pare, poate numele meu e al tuturor şi cântecul e doar o oglindă unde ne regăsim aşa cum suntem de fapt.

Veritasaga e are un stil special, profund cu care mă identific. Pot fi poezii sau ritmuri de underground, sentimentele capătă cu ei un sens absolut, un sens al cunoaşterii la care aspiră toţi cei care trec prin viaţă cu un scop. Ascult şi CTC, dar de ei nu pot spune nimic pentru că muzica lor spune totul.

Luna Amară revendică stilul pesimist şi negru, rockul. Care îmi curge prin vene… Nu cred că trebuie să precizez că-i ascult zilnic, că am analizat versurile lor, îmi plac toate melodiile lor, excepţie două sau trei. OCS de asemenea atinge o coardă sensibilă în mine…. una importantă.

Pe partea opusă sunt cei de la E.M.I.L, emo sau skate punk (happy style) în limba română. Nu ştiu de ce dar mereu mi-a plăcut acest gen muzical, probabil din cauza skate-ului, Avril Lavigne. Rom, fum şi vanilie…

O formaţie mai puţin cunoscută este Cortez Band. I-am ascultat live la mare în incinta unui restaurant. Coveruri vechi, plăcute, cu o amprentă proprie. Încep să prefer un concert, fie el de la o formaţie cu puţine cântece proprii dar care cântă bine, în schimbul unui cd al unei formaţii comerciale de succes.

Orice lucru original e apreciat de oameni originali, cum şi orice kitch cu ritm de „timbaland” va vinde mult mai mult decât trebuie. Nu e vorba de România, e vorba de spiritul uman în general. Nu putem forţa oamenii să citească, să fie culţi, să asculte muzică bună românească. Sau să o cânte…

Ce putem face noi? Muzica bună se ascultă tare, dar doar în căştile mele…