Am ucis un nor perfect cu prima talpă în zăpadă. Durerea lui o mai simţeam în frig când suflul meu cobora să se întregească…
În Gara de Nord mulţi oameni pierduţi ce aveau să se regăsească. Mulţi cu placa de snowboard şi fără bilet. Trenul a avut întârziere şi a plecat mult prea târziu ca să am răsăritul pe drum. Am lăsat oraşul în panică şi viscol…
Prin geamul opac de gheaţă vizionam un film în care visul şi dorinţa se întrupau pe nişte foi măzgălite. Şi nu puteam să mă sprijin lângă acest geam. Mersul roţilor de tren a îngheţat în sunet şi vag vedeam două linii ce se uneau undeva, departe.
Din gara de la Predeal am plecat în pas grăbit, pe gheaţă, spre pârtie. Am găsit mai greu de închiriat o placă de snowboard bună. De fapt nici acum nu ştiu dacă a fost bună sau nu, cert e că data viitoare o să-mi iau una pentru stângaci. În momentul în care am urcat cu telecabina am avut emoţii: aerul rece mi-a închis ochii şi am avut pentru o clipă senzaţia că plutesc singur deasupra muntelui. Cu placa în braţe…
Acolo sus m-am oprit să mă uit la munţii cu aspect de carton. Acel decor aproape artificial mi-a pus inevitabila întrebare: oare iar visez? Oare o să mă trezesc a doua zi amintindu-mi unde am fost? În astfel de momente îmi e cel mai greu să disting visul de realitate. Aşa că nu mi-a mai fost frică. Doar frig…
Etichete predeal
8 ianuarie, 2008 la 10:39
Ma enervezi. Ma enervezi rau tocmai pentru ca am fost si eu pe acolo, tocmai pentru ca am fost si eu in starea asta si stiu ce naspa e. Dar sa zici ca muntii sunt de carton? Mai las-o…. ca nu e chiar asa! In muntii aia s-a nascut magia. In muntii aia traieste inca. Sunt plini de mister. Si dorinte. Si focuri ca inca mocnesc. Mai incearca-ti o data placa pe ei. Poate de data asta o sa vezi cat de frumosi sunt, nu numai in vis. E o cruda realitate acolo….
8 ianuarie, 2008 la 14:17
Când am zis că sunt de carton m-am referit că sunt ireali, decorul unei scene din viaţa mea. Asta nu înseamnă că nu sunt şi frumoşi. A fost prima oară când i-am văzut de sus şi poate mintea mea nu a putut să-i vadă reali, aşa cum sunt…
Când mai mergi să mă anunţi, poate ne întâlnim pe acolo;)
8 ianuarie, 2008 la 14:32
Hai sa facem altfel, cand mai mergi tu sa ma anunti, nu de alta dar in ultimii doi ani tot imi doresc sa merg, tot imi propun si nu prea ajung decat in trecere, cu masina, catre alte cai nu prea batute de talpile umane… merge asa?
22 ianuarie, 2008 la 23:29
cunosc sentimentul. libertatea. apoi viteza ametitoare, amestecata cu frica… din ce in ce mai multa frica. stii ca mergi prea repede si ca ai sanse mari sa cazi, si daca o sa cazi doare. pentru ca a mai durut de atatea ori… a curs si sange. dar toate astea dispar in varful dealului… in varful lumii.
P.S.: iti recomand freeride-ul. nimic nu se compara cu o partie cu zapada groasa si obstacole neprevazute pe care nu s-a mai dat nimeni.
5 februarie, 2008 la 14:28
…..ca si incepator nu am cuvinte sa descriu sentimentul care l-am avut cand m-am pus prima oara pe placa…..ianuarie….era noapte, doar o semiluna batea printe copaci…am urcat partia am legat placa m-am uitat in departare spre licaririle orasului aflat in departare si am pornit…..