Omul din deşert (3)

Nu ai voie să greşeşti, nu ai voie să trăieşti… Eşti doar un surplus de transpiraţie în efortul omenirii, o picătură pe un şerveţel din coşul de gunoi. Gânduri ce nu erau ale lui sau nu le mai cunoştea…

S-a trezit în beznă, încolăcit şi tuşind. Era gol şi stânca rece îi tăiase pielea, stătea în propriul sânge şi în câţiva milimetri de apă. Frigul îi învineţise carnea, îi slăbise muşchii şi îi umflase tendoanele… Nu vedea nimic. Şi-a pus mâinile pe faţă şi, cu pumnii strânşi, s-a pipăit. Orbitele-i erau pline, nasul era tot o carne moale, urechile la fel… Mâinile s-au deschis şi, într-un ţipăt, degetele au prins capul ca o viperă, muşcând cu poftă tâmplele. Pipăindu-se astfel, în ţipătul pe care nu şi-l auzea, simţi o piele fină, udă, probabil sânge, fără păr,iar în creştet ceva scobit… Exact ca un şarpe cu capul tăiat se mişca zvârcolit la propriile atingeri. Durerea mereu l-a ambiţionat, normal, doar că acum durerea era peste puterile sale. S-a ridicat şi ca un orb lovea pereţii, neputincios să-şi imagineze ce se întâmplase, sau, mai important, unde era.

Simţea cum se sufocă, plămânii lui se îmbibau cu apa din spaţiul restrâns. Auzea picături, dar nu şi propria voce. Panicat, a început să respire tot aerul, dându-şi seama că era într-o peşteră. Nu i-a trecut viaţa prin faţa ochilor cum era normal, nici nu avea ce viziona. În schimb, agitat, caută gaura pe unde a intrat. Trebuia să fie o gaură. Dar nu era nimic pentru unul ca el. În dureri cumplite şi deschideri de gură mute, încerca să-si aducă aminte cuvintele exacte, să nu greşească, pentru că nu mai avea mult timp de trăit. Degeaba se chinuia… orbul nu vede, surdul nu te aude, mutul nu-ţi zice nimic… iar omul fără credinţă degeaba se roagă cu voce tare.

Instinctul vine din tine, dintr-un gând purificat cu propriul sânge…

Atunci, cu mâinile lui ferme, a început să apese pe creştet într-un geamăt de durere. Astfel, ţipătul lui a ieşit prin porii pereţilor care vibrau… Luându-şi mâinile de la ochi, nu mai simţi nimic.
Orbit de o lumină constantă, încerca să meargă, dar nu atingea pământul. Era un sentiment de plutire, pe care Michael l-a mai avut odată, la antrenamentul de iniţiere. Profesorul i-a învăţat să se dedice sufletului, să scape de corp şi să leviteze. A reuşit doar o dată, dar a fost imediat trezit din cauza complicaţiilor apărute în viaţa reală. Era prea nehotărât şi nesăbuit pentru a se putea împlini.
Când deschise ochii, era deja în elicopter. Primul elicopter. Tom tocmai îi spunea pe cine urmăreau, când a avut acel sentiment de deja-vu. Ştia ce urma să se întâmple, ce urma să zică pilotul, ce vroia să zică Tom…
- Ce dracu e cu tine azi?
- Nimic, doar amintiri… Michael s-a uitat la ceas atunci şi număra minutele până când aveau să se prăbuşească. Cu un zâmbet subtil îşi aranja cravata. Tom s-a prins că era ceva în neregulă. Michael nu transpira deloc. Pielea îi era rece şi străvezie…
- Vrei un serveţel? zise Tom ştergându-şi fruntea încruntată.
Atunci Michael nu a zis nimic. Simţea zgomotul repetitiv al elicelor, rezonanţa elicopterului trecându-i prin corp ca un şoc electric. În acel moment, în care timpul stă pe loc, momentul în care întorci clepsidra, îţi vin tot felul de idei…
Şi s-a paraşutat.