Iubindu-te clipind…

Mi-e dor de toate toamnele noastre. Mi-e atât de dor încât, de dragul tău, în clipa asta îmi închipui că sunt un parc. Unul care în loc de copaci are oameni. Iar aceştia, pe măsură ce-i văd, se transformă în cuvinte. Iar eu alerg de la unul la altul şi caut un înţeles. Vreau să ştiu de unde ai apărut. Unde te-ai dus şi cui m-ai lăsat. Şi deşi e seară şi mi-e frig, cu tâmplele-mi albe te simt aproape. Simt că eşti tot aici, în parcul meu, în parcul nostru. Poate că eşti deasupra, ţuguindu-ţi buzele în umbra norilor, ori respirându-mi în ceafă. Simt asta după cum frunzele, pe măsură ce le sărut, se îngălbenesc şi se aştern la închipuitele tale picioare. Doar pentru ca tălpile să poată purta atâta iubire neîmplinită…

Altădată coboram treptele fără să mă uit, ştiind că eşti… Dar poate că tu nu mai eşti. Cineva te-a iubit mai mult şi te-a luat…

Tristă toamnă ai adus în mine. M-ai lăsat singur, precum ţigara aruncată-ntre pietre, ce se consumă doar când vântul oftează. Ori precum acest trandafir ofilit, pe care-l port prin viaţă, în speranţa că dâra de sânge pe care i-am lăsat-o, nu se va usca decât când îl va atinge pe gură…

Iubindu-te clipind, precum frunzele…