e timpul…

Coji de portocale prin cameră, demult apuse în gust… Zac aşteptând uitarea să le vină.

Mă simt atemporal printre atâţia oameni ficşi, cu ceasurile la mână, punctuali. Timpul trece, dar de ce să-mi măsor existenţa când vreau s-o uit? Am fost şi eu în timp visător, până când o clepsidră s-a spart iar valurile mi-au furat nisipul…

O oră preferată? Nu am, dar acum e 1:08 plin de mister…

Cred că e timpul…