Acest articol a fost scris pe 5 noiembrie, 2007 la 01:38 şi este înscris în photography. Poti urmari orice raspuns la aceste articole prin intretinere RSS 2.0.
You can leave a response, or trackback from your own site.
Uneori ne petrecem viaţa aşteptând.
Aşteptând un zâmbet, o vorbă bună, o mângâiere, o îmbrăţişare, o urmă de parfum, un sincer “te iubesc”. Aşteptând un telefon, o floare, un sărut, aşteptând marea dragoste. Aşteptând, de fapt, pe cineva care să ne facă să ne simţim speciali. Pe cineva care să vadă cât suntem de singuri şi de vulnerabili, în ciuda aparenţelor.
Uneori părem siguri pe noi, asemenea băncilor din parcuri peste care vine iarna, dar “vânturile” vieţii lasă urme adânci în sufletele noastre obosite de atâta aşteptare. Şi, uneori, nu mai putem – sau nu mai vrem să putem.
Sunt momente în viaţă când nu mai putem aştepta şi, oricât de mult ne-ar durea, trebuie să DECIDEM. Şi atunci, schimbăm aşteptarea cu … siguranţa singurăţăţii. Dar măcar avem o certitudine!
Fain cadru. Ca imagine e f buna cu toamna, cu cladire arhitecturala mareata, cu banca… dar ma tot duce cu gandul ca noi stam pe banca si ne uitam la showul politic si astia se enerveaza ca noi ne uitam si ne rad parcu’ .
Ai spus foarte frumos The Solitary. Aşteptarea e doar o altă greşeală…
Şi BlindGirl, am vrut iniţial ca poza să fie una politică: un spectacol pe care nimeni nu-l savurează…
5 noiembrie, 2007 la 09:48
o, da…
5 noiembrie, 2007 la 12:28
Uneori ne petrecem viaţa aşteptând.
Aşteptând un zâmbet, o vorbă bună, o mângâiere, o îmbrăţişare, o urmă de parfum, un sincer “te iubesc”. Aşteptând un telefon, o floare, un sărut, aşteptând marea dragoste. Aşteptând, de fapt, pe cineva care să ne facă să ne simţim speciali. Pe cineva care să vadă cât suntem de singuri şi de vulnerabili, în ciuda aparenţelor.
Uneori părem siguri pe noi, asemenea băncilor din parcuri peste care vine iarna, dar “vânturile” vieţii lasă urme adânci în sufletele noastre obosite de atâta aşteptare. Şi, uneori, nu mai putem – sau nu mai vrem să putem.
Sunt momente în viaţă când nu mai putem aştepta şi, oricât de mult ne-ar durea, trebuie să DECIDEM. Şi atunci, schimbăm aşteptarea cu … siguranţa singurăţăţii. Dar măcar avem o certitudine!
5 noiembrie, 2007 la 16:57
Fain cadru. Ca imagine e f buna cu toamna, cu cladire arhitecturala mareata, cu banca… dar ma tot duce cu gandul ca noi stam pe banca si ne uitam la showul politic si astia se enerveaza ca noi ne uitam si ne rad parcu’ .
5 noiembrie, 2007 la 17:38
oopssss:(
“Carpe diem ” dude….. lifeitsshortandjustone!!! ;)
J.
7 noiembrie, 2007 la 00:10
Ai spus foarte frumos The Solitary. Aşteptarea e doar o altă greşeală…
Şi BlindGirl, am vrut iniţial ca poza să fie una politică: un spectacol pe care nimeni nu-l savurează…
7 noiembrie, 2007 la 19:29
e dubios ca uneori, asteptand, intram intr-o rutina si asa nu mai vedem cand e momentul sa ne ridicam si sa ne dezmortim
7 noiembrie, 2007 la 20:02
Ştiu exact ce vrei să spui.
12 noiembrie, 2007 la 18:33
bun cadru.. daca aveai si cerul albastru..