În glasul surd al frunzei azi eu m-am oprit să mor. Rupt-am din tine raze ce m-au imaginat cărămiziu…
Harpe de smoală unduiesc somnul meu în cădere, ating şi zgârie pereţi însângeraţi de atâtea ploi.
Ochiul tău închis, o pană de toamnă ce-mi scria odată, acum puţin se pare să clipească…
Drum lung această viaţă, drumul frunzei căzătoare.
2 aprilie, 2008 la 17:10
timpul ne lasa singuri