femeie*

Umăr gol de floare smulsă,

Tu de rouă eşti pătrunsă…

Laşi petalele să-ţi cadă,

Lumea-ncepe să te vadă*

Adio

Adio frunze verzi, iubiri mărunte şi intense… Moarte sunteţi toate pentru mine. Dar culori mă mai iubesc, le văd în parc zâmbind de jos, cerându-mi visul să-l cobor. Vânt ce rupe liniştea, du-mă cu ele undeva să facem flori, în primăvară pe pământul rece.

… culori ce nu pier după moarte,

iubiri ce nu rămân deşarte…

m-ai văzut?

Picuri printre stele

ulciorul plin de lacrimi -

varsă-ţi trecutul.

Ochiul se închide -

înăuntru-i un om.

primul animal urban

Azi am fost să îmi iau tricou, că tot sunt mare cititor de metropotam, şi cu chiu cu vai am nimerit din prima. Rar mi se întâmplă asta, de obicei nu nimeresc nici locurile pe care le frecventez. Doamna de la patiserie m-a ajutat, e adevărat, şi astfel am intrat şi în blocul unde locuiesc adevăraţii “urbanişti”. Am fost primul venit. Atmosfera plăcută, oamenii voioşi… dar eu vroiam tricou, aşa că m-am dus să-mi aleg o mărime din cutie. Acasă mi-a venit bine :)
Sunt încântat, foarte încântat de el, vă sfătuiesc să vă luaţi şi voi! Numai dacă vă consideraţi metropotami.

p.s.: la test mi-a ieşit “animal urban adevărat”…

0100

Ora în care şi noi am fost 1, noaptea în care ne-am pierdut privirile şi gustul tău a devenit gustul meu. Umbrele noastre deja făceau sex, trupurile făceau dragoste iar noi pur şi simplu ne zâmbeam unul altuia. Tu nici nu ţi-ai început cafeaua când eu deja o terminasem…

O sută de minute te-am privit după, iar eu în acest timp eram un zero pus în faţa titlului…

Am plecat fără să-ţi zic nimic deosebit, dar am lăsat dorinţa în fumul de ţigară. Şi nici măcar nu te-am atins, să ştiu că eşti reală…

mâna

Strâng în palmă

 

firul vieţii mele -

 

moarte timpurie.

 

suferi în tăcere

Suferi în tăcere atunci când nu vrei să tulburi apele din jurul tău cu furtuna visului… Globul de cristal în care îţi păstrai castelul este acum deshumat printre fulgii de zăpadă, de plastic şi frigul apei ce-i animă.

Suferi în tăcere când laşi paharul nevărsat şi îţi spargi mintea în cioburi ce te dor, te zgârie…

Ca dintr-o ţigară tragi vorbe cu venin şi le ţii în piept… fumul gros prin piele vrea să-ţi iasă. Nu respiri, doar mori puţin în cancer de oase putrede, fisurate de greutatea păcatelor ce nu te mai strigă pe nume. Paşii tăi ucid nimicul cu călcâiul apăsat spre iad… Parcă eşti metal, ai ţinut în tine ca o pâlnie-nfundată ploi şi plânsete, ţipete şi fulgere. Nicio picătură ruginită nu se va scurge, căci suferi în tăcere numai tu. Afară e zgomot…

trandafir fără spini

Deschide-ţi buze moi ce n-am gustat vreodată, nici pe alt chip, nici pe vreo fată…
Nasturi de pe tine vor începe să mai cadă, golind o floare de păcate…
spini ce dor plăcut, şi înţeapă pân’ la sânge, azi eu nu-i mai simt
pe trupul tău. Hai plânge…
Lacrimi ce ating podeaua, răsună furtunos, afară începe o ploaie,
dar eu rămân… tot jos.

deschide-te şi-n toamnă

Mai stai mult să nu te văd?… Doar ochii-ţi mai aud clipind în liniştea deplină. Dă-mi haina grea şi gri, ce te apasă spre pământ, respiră ca şi mine, alb de dragoste arzând…

Deschide-te şi-n toamnă, chiar dacă este frig, lipeşte-te de mine, să nu mai ştim nimic…

negru pentru totdeauna…

visează-mă-n culori ce nu se sting oricât de mult aprind trecutul,

nu negru pentru totdeauna…

albaştri ochii tăi, departe Raiul meu…

privirea ta mă lasă rece

Frigul îmi contractă oasele şi mă mişc în uşoare scârţâituri de putred, şi bogat mă simt printre frunzele uscate ce mă privesc de jos. Bătăile de inimă acum sunt zâmbete pe-un chip trecător, doar pentru ei mai şi respir…

Şi balene de şosea merg aproape goale, flămânde după trupuri transpirate. Vezi prin ele ce înainte nu vedeai, speranţele pierdute pe undeva, prin autobuz. Nu merită să te apleci, e prea frig pentru viaţă, scârţâi. Când cobori, nu te duci cu totul, mai laşi pe cineva din tine mereu acolo, să-ţi păstreze un loc…

O geacă şi-o floare într-un cub de gheaţă să mă încălzească prin atâtea văi de regrete erodate… Nevoi umane, pe când eu visez la ochii tăi inchişi, să nu-mi mai fie frig privindu-i.

Omul din deşert (2)

Umbra lui a fost singurul prieten ce nu l-a părăsit, niciodată. Acest contur fad i-a ascultat mereu poveştile incredibile, l-a îndrumat şi l-a călăuzit cu atâta credinţă, pe care el nu o mai vedea… I-a deschis de multe ori ochii când, privind în jos, se vedea cum este de fapt. Negru şi amorf, fără consistenţa unui om adevărat… Umbra mulată pe asfaltul pătat de sângele său sau al altuia… mereu l-a făcut să-şi ridice privirea şi să aibă încredere în ceea ce face, conştient că e ceea ce trebuie.

Astăzi era singur, omul fără umbră din deşertul alb, singur pe calea cea dreaptă. Fără un diavol agăţat de picioarele lui… acum o persoană ca oricare alta.

Nisipul se vărsase în pantofii lui, soarele întipărise picături de transpiraţie iar omul din el suferea. Omul din el, căci restul se gândea la cum o să scape, mai ales dacă poate să scape.

Singura pată de culoare din deşert era tăişul fumului ce se înfigea în elicopterul prăbuşit. Se ruga să nu fi supravieţuit nimeni, nu mai vroia să ucidă… Mărind pasul, gâfâitul respiraţiei sale parea tot mai evident… era împuşcat, dar nu vroia să se uite unde. Durerea se resimţea mută în tot corpul, glonţul fiind mai mult în mintea lui. Nega durerea.

O siluetă zăcea aruncată prin razele reflectate ale soarelui. Era Tom… Nu putea să-l lase singur, trebuia să vadă dacă mai trăieşte. Era jos, pe-o parte, cu ambele braţe în faţă. Acelaşi costum, aceiaşi butoni la cămaşă, acelaşi ceas perfect sincronizat. Doar un alt chip, unul mai frumos, dar la fel de sec în mimică. Ochii priveau în gol, parcă încătuşaţi de soartă şi oase rupte. Doar ochii i s-au mişcat când a auzit pe cineva venind.

- Trebuie să mă ajuţi, te pot face să dispari. Nu te va găsi nimeni…

Vocea lui se stingea în nisipul fierbinte odată cu cravata lui Michael, strâns ţinută de ambele mâini în jurul gâtului. Nici unul nu ceda. Ambele priviri calme, fără furie, fără regret… nu-şi ziceau nimic. Tom a fost vecinul din copilarie al lui Michael. S-au cunoscut 3 ani, timp în care au împărţit aceleaşi amintiri: prima bătaie… primul sărut, cu aceeaşi fată. S-au născut la două zile diferenţă, la 2000 de km depărtare. Amândoi erau singuri la părinţi. Cu toate acestea, nu şi-au făcut ziua împreună, nu şi-au scris după ce au plecat din oraş, nu au fost ca fraţii.

Curios că s-au întâlnit după atâta timp, continuând aceeaşi luptă rămasă neterminată. Conflictul lor era doar între ei, pentru restul lumii erau cei mai buni colegi posibili. Asta pentru că Michael avea doar un singur prieten, unul adevărat. Însă în locul umbrei, acum era o dâră de sânge ce se retrăgea în originile subterane. Era sângele lui, după care s-a prăbuşit lângă Tom, înainte să apuce să-l omoare. Ultimul lucru pe care l-a mai simţit a fost sunetul unui elicopter. Alt elicopter…

o altă floare

Crin ce străpunge-a mea privire

Crimei ce-o comiţi zâmbind…

Toamnă pentru toţi cei care

Gri se vor simţi iubind…

Nu credeam c-o să mai vii!