pictate-n stele
14 septembrie, 2007 — AlexAm citit cărţi de Paulo Coelho, mi-au plăcut, m-am regăsit în ele… lectură uşoară pentru un visător. Anul trecut, în toamnă, eram cu prietena prin Timişoara şi văd posterul “Jurnalul unui mag”… Îi fac o surpriză şi cumpăr cartea pentru ea. De fapt, o cumpărasem pentru mine, sau doream ca lumea mea să fie cumva şi a ei, însă nu mi-am dat seama… Această carte a rămas la mine şi după ce ne-am despărţit, deşi era cartea ei, cadou. Nu a citit-o. Trecusem pe prima pagină un fluturaş e.b, semnătura mea prin care mă ofer unei persoane cu tot cu trup şi suflet. Era şi un vers, pe care nu l-a înţeles, dar atunci a zis că e frumos şi mi-a mulţumit printr-un sărut nepoliticos. Urmele ei rămân şi acum, foi pătate de parfum…
Cartea am împrumutat-o actualei prietene, tot din dorinţa absurdă a unui om de a se agăţa de lucrurile mărunte. Credeam că o voi citi, dar nu am avut timp, doar am răsfoit câteva pagini… A trecut aproape un an şi o carte a împărţit atâtea mâini, dar nu a fost citită.
Lipsa de sentimente m-a făcut acum să-mi dau seama cât de inutil am fost pentru ele, pentru prietenele mele…
Am fost o carte pasată, necitită, doar puţin răsfoită. Şi acum zac undeva pe un raft prăfuit, străpuns de semnul de carte, la pagina care scrie..
Două mâini pictate-n stele, strâns ţinute…
Stau singur, gândindu-mă cât de dureros este să ai sentimente profunde, pe care oamenii simpli nu le înţeleg.
14 septembrie, 2007 at 11:02
Îţi doresc să întâlneşti persoana potrivită, aceea care să-ţi descopere sufletul între filele cuvintelor şi să răspundă sensibilităţii tale, care să îţi transforme viaţa într-o permanentă stare de bine.
Există, pentru fiecare dintre noi, un suflet pereche. Greu este să-l descoperim sau să-l recunoaştem când îl întâlnim. Dacă nu-l găsim este şi vina noastră dar odată întâlnit viaţa devine minunată.
SUCCES în recunoaşterea persoanei şi răbdare, multă răbdare! Se poate întâmpla când nu mai speri!
14 septembrie, 2007 at 11:28
Dar până atunci suntem născuţi fluturi cu o singură aripă…
14 septembrie, 2007 at 14:09
Este intr-adevar cel mai dureros sa vezi si sa simti atatea pentru o persoana si ea sa nu inteleaga, sa nu simta si ea, sa nu isi dea seama.
14 septembrie, 2007 at 15:21
Oamenii simpli? Prietene, te-oi crede de vita nobila sau ceva? Toti suntem oameni simpli in ziua de azi, toti suntem egali. Faptul ca unii dintre noi punem pret pe alte aspecte ale vietii decat altii nu inseamna ca unii sunt mai presus decat altii. Doar ca preferi sa te asociezi cu unii si cu altii nu.
14 septembrie, 2007 at 16:23
Dragă “evilpenguin”, referirea la oamenii simpli nu era făcută cu privire la sângele care ne curge prin vene (albastru sau altă culoare), ci la complexitatea sufletului uman. Şi în această privinţă un lucru este extrem de clar: nu suntem toţi la fel.
Din păcate, sensibilitatea este o specie ameninţată cu dispariţia, locul ei fiind luat de suflete cu ceva… “evil” în ele.
Nu vreau să fiu răutacioasă, dar tu, din câte înţeleg din rândurile tale, intri în categoria celor … simpli la suflet. Însă, aşa cum spuneam mai sus, nu suntem toţi la fel de complecşi. Şi asta nu trebuie să ne facă să ne simţim complexaţi. Ar putea să ne pună pe gânduri, spre a încerca să devenim mai buni.
Lasă sensibilitatea celorlalţi să se manifeste, pentru că nu reprezintă un atac la pesoana nimănui!
Alex, dă-i înainte, pentru că noi, cei aproape ca tine, ne bucurăm de fiecare rând scris cu inima!
10 octombrie, 2007 at 23:26
“Deschid aripile sau inchizi pumnul?Inchide-l odata!Mi-ar fi mai usor…” asta legat de fluturi…
8 noiembrie, 2007 at 17:19
[...] Alta necitită… şi nici nu intenţionez în viitorul apropiat. Prefer să consider că am evoluat. Zic asta după ce am citit aproape toate cărţile lui, pe vremea când nu era aşa cunoscut. [...]