merg pe jos
10 septembrie, 2007 — AlexAm căştile pe urechi, muzica oprită şi totuşi nu aud nimic… O tuse infernală, aburul cum se formează pe geamul de ratb… totul mut… Nici scârţâitul leagănelelor goale din parc nu-mi mai mişcă pleoapele. Privesc în gol cum m-am pierdut într-o reflexie a unui mijloc de transport… am rămas acolo unde m-am urcat, iar acum trebuie fiu un călător pe Strada Nimănui.
-Coborâţi la următoarea?
-Nu, dar vă fac loc…
10 septembrie, 2007 at 10:37
Nu e prea confortabil sa stai cu castile fara sa aculti nimic la ele. Zgomotul inabusit ma sperie mai mult decat daca aud tot ce se intampla. La fel de tare ma infricoseaza si cand ma intorc seara si totul e linistit, numai muzica imi inunda urechile. Cand o opresc, linistea da prea repede peste mine.
10 septembrie, 2007 at 11:41
Cunosc sentimentul ;) cine nu-l ştie?
11 septembrie, 2007 at 20:57
uneori eu stau cu căştile pe urechi doar ca să nu fiu atras în discuţii nedorite deşi nu ascult nimic …
13 septembrie, 2007 at 13:39
Mă “înnebuneşte” dialogul din final, pe care îl aud de fiecare dată când merg cu ratb-ul… “Mor” după el atunci când mijlocul de transport este relativ “aerisit”, dar câte o duduie dolofană sau un individ plictisit de viaţă stau proptiţi în uşă - deşi coboară la capătul liniei - şi rostesc, de fiecare dată cu “amabilitate”: “Nu, dar vă fac loc”.
În astfel de momente căştile nu mă ajută şi simt nevoia acută să funcţionez ca amplificator şi să le “şoptesc” persoanelor în cauză:
- Şi atunci de ce mama dra(_)ului stai în uşă?!
În acele momente regret că nu folosesc cuvântul şi că educaţia nu îmi permite să mă port aşa.
13 septembrie, 2007 at 14:46
Sunt oameni mereu pe fugă, dornici să viseze prin geamul… sunt oameni leneşi.