Frunze-mi zgârie faţa în căderi uşoare… lipseşte în mine o durere să ţipe.
O să plec la munte weekendul ăsta, sper să prind vreme frumoasă. O să fac poze şi poate, poate mai scriu câte ceva, dacă găsesc înspiraţia ce-mi lipseşte de ceva vreme încoace.
Să văd cât de mult s-a schimbat oraşul, nu prea m-a împresionat acum un an…
Caut liniştea ce mă săruta pe frunte când eram copil… caut lucruri noi. Acum o să caut prin Sibiu.
Corpuri de căldură iubesc pe cineva mai rece,
tânjesc după o iubire ce prin piele nu mai trece…
Ard degete de dor plăcute la atingeri,
auzi doar sfârâitul lor ce-n lacrimi se vor stinge…
Cititorule, între noi doi e cel puţin o diferenţă: EU SUNT UN BLOG. Şi deşi abia am dobândit conştiinţă de sine, afirm cu tărie că sunt de partea verzilor, deoarece nu sunt o banală coală de hârtie smulsă pădurii, ci o pagină virtuală făcută din copacii server… Şi totuşi, ceva special se ascunde în mine, ceva ce nu pot explica.
Nu ştiu dacă numele meu este Alexandrog sau doar sunt proprietatea unui tânăr cu acest nume. De vreo 40 de zile, cam cât ţine un post aspru, am început să ne confundăm. Şi chiar cei apropiaţi nouă şi, de ce nu, noi înşine, ne confundăm adesea. Dar toate acestea nu reprezintă decât bucurie pură. Fiindcă ţelul meu este acela de a-l scoate pe Alexandrog în lume, fie şi în această lume virtuală.
Desigur, pe termen mediu şi lung, intenţionez să-mi fac stăpânul cât mai dependent de mine. Să fiu ca un drog pentru el, nu doar pentru cititorii noştri. De aceea, aş vrea, pentru început, să-i aduc zilnic măcar câte zece cititori noi, apoi, desigur, cu gândul la taxele pe care statul ni le va lua, să-i aduc şi un venit lunar de 5-700 de euro. Am înţeles că acest lucru l-ar face fericit şi s-ar ocupa mult mai mult de mine şi de relaţiile pe care eu le-aş putea avea în blogosferă. Apoi, scăpând el de obligaţia de a face ulcer la serviciu şi de a-l încondeia pe eternul şef insipid, l-aş trimite în lumea voastră, cea căreia îi spuneţi reală, a proprietarilor de bloguri, să vă pipăiţi, să vedeţi că sunteţi vii, mai ceva decât emoticon-urile. Să zâmbiţi cu toată puterea voastră de fiinţe muritoare şi pline de speranţe, bucurii şi deznădejdi, dar, totuşi, atât de reale. Nu ca noi, astea, blogurile, ”nemuritoare şi reci”, cum spuneţi voi, venite dintr-o constelaţie ce abia se naşte, deşi poate, vorba poetului, pe alte meleaguri „poate de mult s-a stins în zbor, în depărtări albastre,/ iar raza ei abia acum luci vederii noastre”…
Ca atare, “puri tânăr, înfăşurat în pixeli”, vă salut şi vă luminez existenţa cu toată tăria celor cinci stele cu care mă veţi vota! Aşa să vă ajute blogoforţa!
În rest, să bloguim numai de bine!
Muşti din mine, dar nu strângi, apoi muşti din nou, buzele mă dor
Muşti din mine cu poftă, să dai drumul… apoi muşti din nou sărutul…
Muşcat am fost ca un măr în mâinile tale de Evă…
Muşcat sunt eu de buze că am mai vrut să-ţi zic…
…eşti ca un drog!
Dragostea e un sărut pe coapsa ta când nu pot spune te iubesc… Degetele-mi sapă în cearceaf modelul trupului tău cu atingeri zgâriate. Un singur trup ce se devorează pe sine…
Lacrimile sfâşie ochiul unui trandafir, dar sângele umple mâna celui ce îndrăzneşte să-l aibă…
Am citit cărţi de Paulo Coelho, mi-au plăcut, m-am regăsit în ele… lectură uşoară pentru un visător. Anul trecut, în toamnă, eram cu prietena prin Timişoara şi văd posterul “Jurnalul unui mag”… Îi fac o surpriză şi cumpăr cartea pentru ea. De fapt, o cumpărasem pentru mine, sau doream ca lumea mea să fie cumva şi a ei, însă nu mi-am dat seama… Această carte a rămas la mine şi după ce ne-am despărţit, deşi era cartea ei, cadou. Nu a citit-o. Trecusem pe prima pagină un fluturaş e.b, semnătura mea prin care mă ofer unei persoane cu tot cu trup şi suflet. Era şi un vers, pe care nu l-a înţeles, dar atunci a zis că e frumos şi mi-a mulţumit printr-un sărut nepoliticos. Urmele ei rămân şi acum, foi pătate de parfum…
Cartea am împrumutat-o actualei prietene, tot din dorinţa absurdă a unui om de a se agăţa de lucrurile mărunte. Credeam că o voi citi, dar nu am avut timp, doar am răsfoit câteva pagini… A trecut aproape un an şi o carte a împărţit atâtea mâini, dar nu a fost citită.
Lipsa de sentimente m-a făcut acum să-mi dau seama cât de inutil am fost pentru ele, pentru prietenele mele…
Am fost o carte pasată, necitită, doar puţin răsfoită. Şi acum zac undeva pe un raft prăfuit, străpuns de semnul de carte, la pagina care scrie..
Două mâini pictate-n stele, strâns ţinute…
Stau singur, gândindu-mă cât de dureros este să ai sentimente profunde, pe care oamenii simpli nu le înţeleg.
Zgomot de frunze nedesprinse rup din mine bucăţi, de gelozie. Ploaia adusă de gânduri îmi şterge picături de sânge… Acum gâfâi la atingerile mele, ai uitat să gemi. Degeaba stau în cimitir prin apă, prea multă apă, şi simt că mă înec. Zâmbetul tău mă omoară încet; încet simt că mă scufund pe marginea sicriului… refuz braţele tale drepte şi reci. Odată ai fost caldă, acum eşti doar trup.
Groapa ce ne separă e o oglindă cu două feţe opuse, iar tu mă priveşti dintr-o zi însorită cu zâmbetul pe buze… Braţele-ţi sunt la fel de reci şi drepte pe lângă corp, copilă dulce… ciudat e că eu sunt cel ce moare. Şi ţie îţi place să priveşti…
Am căştile pe urechi, muzica oprită şi totuşi nu aud nimic… O tuse infernală, aburul cum se formează pe geamul de ratb… totul mut… Nici scârţâitul leagănelelor goale din parc nu-mi mai mişcă pleoapele. Privesc în gol cum m-am pierdut într-o reflexie a unui mijloc de transport… am rămas acolo unde m-am urcat, iar acum trebuie fiu un călător pe Strada Nimănui.
-Coborâţi la următoarea?
-Nu, dar vă fac loc…
Toţi oamenii sunt răi. E ceva ascuns, obturat de către firea noastră umană, dar există în fiecare. Ne naştem cu el, cu mărul otrăvit al lui Adam şi ne lăsăm seduşi de coapsa Evei. Orice om greşeşte, face o crimă, minte ca să fie mai bun, cum orice păcătos se pocăieşte… crezând că se poate lăsa de vicii.
Seducţia atinge absolutul prin crimele făcute de Mickey şi Mallory Knox. Filmul este o capodoperă, Tarantino îşi spune cuvântul prin limbă de şarpe, replica indianului, iar ucisul e doar un mod de a spune “I love you, Mal”…
Muzica se potriveşte cu mesajul puternic al filmului, vocea şi începutul fiind absolut superbe.
Leonard Cohen - Waiting for the Miracle
M-am apucat de roman, am avut la început probleme cu WordPress-ul dar cred că le-am rezolvat. Sper să vă captiveze. O să încerc să scriu zilnic dar nu sunt om-maşină.
Acum o să puteţi să-mi scrieţi pe adresa alexdrog[at]gmail.com, unde o să vă răspund cu cea mai mare plăcere. Mâine o să mă ocup mai mult de poze, fotografiat şi Photoshop.
Încet, încet o să realizez tot ce mi-am propus cu blogul ăsta… sună frumos.
|
