când picioarele tale îmi tulburau universul
22 august, 2007 — Alex
Şi acum îmi amintesc un contopit gheţar de stele ce nu se văd de a ta apă tulbure….
Picioarele tale nu vor degera în vis ci ude se vor scurge prin mine când sunt preşul din baie.
Mă ascund în coji de alune să nu te văd dimineaţa când eşti goală.
Părul tău, o floare neînţeleasă printre atâtea forme fixe… Pereţii plâng după oglinda ta…
mintea unui om, o hârtie fără colţuri
22 august, 2007 at 11:10
frumos
asta ma face sa-mi beau cafeaua
la lumina lunii
22 august, 2007 at 15:02
Eu as spune ca e mai mult decat frumos. Si, in mod banal, as vrea sa fiu in ceasca de cafea, sa simt cum îi ard buzele celui ce ma soarbe, cum îi curg prin sange, cum îi ating fiecare vena, fiecare organ vital, facandu-ma de neinlocuit sau, pentru ca acum se fac si transplanturi, greu de inlocuit cu altceva pentru ca trebuie sa existe compatibilitate.
Doar un vis…pornit de la o ceasca de cafea!
Continua, Alex, ai talent!
The Solitary
22 august, 2007 at 17:17
Sau nu e doar un vis, e un sentiment real ca şi ceaşca de cafea care a pornit totul… Acum mie îmi place cum scrii tu.