viaţă mică

Seara sunt orbit de soarele ce mi se reflectă în monitor. Astăzi o să-l las în pace, devine un obicei de-al meu să nu intervin în planul lumii… Nu o să-l impiedic să-mi lumineze paginile de internet, să le citească, mie nu mi-au plăcut. Neavând ce viziona, mă rezum la pereţii mei albi. Mă pierd în ei… Văd tot ce visez noaptea; mă simt ca la cinematograf vizionând un trailer cu următorul coşmar de box office.

Nu ştiu cum de mi-a atras atenţia, dar am observat o vieţuitoare albă şi minusculă, cu aripi dar parcă incapabilă să zboare. Era o jumatate de punct, hoinară pe biroul meu, ferindu-se de soare. Era diferită de celelalte “urme de monitor”, pe care le întindeam fară scrupule. După ce am apăsat-o, a disparut sau era prea mică să mai poată fi recunoscută de ochii unui muritor. Cert este că soarele a apus imediat, în doliu pentru necugetarea mea…

Iar sunt fară înger, fiindcă l-am ucis şi regretul o să fie singura lumină în această lume de apus…